Întrebări frecvente

Care este procedura de divorț?

 

Căsătoria poate înceta prin divorţ (desfacere), în baza cererii unuia sau a ambilor soţi ori a tutorelui soţului declarat incapabil. În lipsa acordului soţiei, soţul nu poate cere desfacerea căsătoriei în timpul gravidităţii acesteia şi timp de un an după naşterea copilului dacă acesta s-a născut viu şi trăieşte.

Potrivit legii, căsătoria poate fi desfăcută de către oficiul de stare civilă sau pe cale judecătorească.

Desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilă

În baza acordului comun al soţilor care nu au copii minori comuni sau înfiaţi de ambii soţi, în cazurile cînd între aceştia nu există litigii referitoare la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă, căsătoria poate fi desfăcută de către oficiul de stare civilă în a cărui rază teritorială se află domiciliul unuia dintre soţi, cu participarea obligatorie a ambilor soţi.

La cererea unuia dintre soţi, căsătoria poate fi desfăcută la oficiul de stare civilă dacă celălalt soţ:

  • a fost declarat incapabil;
  • a fost declarat dispărut;
  • a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani.

Desfacerea căsătoriei şi eliberarea certificatului de divorţ au loc după expirarea termenului de o lună din ziua depunerii cererii de divorţ.

În cazul apariţiei litigiilor între soţi cu privire la copii, la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă care necesită sprijin material, desfacerea căsătoriei se face pe cale judecătorească.

Dacă, după desfacerea căsătoriei de către oficiul de stare civilă, între soţi apar litigii referitoare la partaj, la întreţinerea copiilor minori sau a soţului inapt de muncă, acestea se vor soluţiona pe cale judecătorească.

Desfacerea căsătoriei de către instanţa judecătorească

Dacă soţii au copii minori comuni, cu excepţia cazurilor de incapacitate, declarare ca fiind dispărut sau condamnare, sau în lipsa acordului la divorţ al unuia dintre soţi, desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească.

Desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească şi în cazurile cînd există acordul la divorţ al ambilor soţi, însă unul dintre ei refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluţionarea problemei.

Instanţa judecătorească va desface căsătoria dacă va constata că convieţuirea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sînt imposibile.

Dacă, în procesul examinării cererii de desfacere a căsătoriei, unul dintre soţi nu-şi dă acordul la divorţ, instanţa judecătorească va amîna examinarea cauzei, stabilind un termen de împăcare de la o lună la 6 luni, cu excepţia cauzelor de divorţ pornite pe motivul violenţei în familie confirmate prin probe.

Dacă măsurile de împăcare nu au dat efecte şi soţii continuă să insiste asupra divorţului, instanţa judecătorească va satisface cererea respectivă.

La desfacerea căsătoriei, soţii pot prezenta instanţei judecătoreşti un acord privind împărţirea bunurilor lor proprietate în devălmăşie şi plata pensiei de întreţinere a copiilor şi soţului inapt de muncă ce necesită sprijin material, indicînd mărimea acesteia, precum şi privind determinarea părintelui împreună cu care vor locui copiii minori comuni.

În cazul lipsei unui acord între soţi prevăzut la alin.(1) sau dacă se va dovedi că acordul lezează drepturile şi interesele copiilor minori sau ale unuia dintre soţi, instanţa judecătorească este obligată:

  1. să împartă, la cererea soţilor (a unuia dintre ei), bunurile lor proprietate în devălmăşie;
  2. să determine care dintre părinţi va plăti pensia de întreţinere a copiilor minori şi mărimea acesteia;
  3. să stabilească, la cererea soţului inapt de muncă, care are dreptul la pensia de întreţinere de la celălalt soţ, mărimea şi modul de plată a acestei pensii;
  4. să stabilească cu cine dintre părinţi vor locui copiii minori după divorţ.

Litigiile, altele decît cele expuse, nu pot fi soluţionate în procesul de desfacere a căsătoriei, cu excepţia acţiunii de contestare a paternităţii la cererea soţului.

Dacă, la împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor, vor fi atinse interesele persoanelor terţe, instanţa judecătorească va dispune examinarea cererii respective într-un proces aparte.

Care este procedura de stabilire a domiciliului copilului?

 

Drepturile părinţilor nu pot fi exercitate contrar intereselor copilului lor. Părinţii nu pot prejudicia sănătatea fizică şi psihică a copilului.

Metodele de educaţie a copilului, alese de părinţi, vor exclude comportamentul abuziv, insultele şi maltratările de orice fel, discriminarea, violenţa psihică şi fizică, aplicarea pedepselor corporaleantrenarea în acţiuni criminale, iniţierea în consumul de băuturi alcoolice, folosirea substanţelor stupefiante şi psihotrope, practicarea jocurilor de noroc, cerşitul şi alte acte ilicite.

Toate problemele privind educaţia şi instruirea copilului se soluţionează de către părinţi de comun acord, ţinîndu-se cont de interesele şi de părerea copilului.

Părinţii poartă răspundere, în modul stabilit, pentru exercitarea drepturilor părinteşti în detrimentul intereselor copilului.

În cazul cînd părinţii locuiesc separat, domiciliul copilului care nu a atins vîrsta de 14 ani se determină prin acordul părinţilor.

Dacă un atare acord lipseşte, domiciliul minorului se stabileşte de către instanţa judecătorească, ţinîndu-se cont de interesele şi părerea copilului (dacă acesta a atins vîrsta de 10 ani). În acest caz, instanţa judecătorească va lua în considerare ataşamentul copilului faţă de fiecare dintre părinţi, faţă de fraţi şi surori, vîrsta copilului, calităţile morale ale părinţilor, relaţiile existente între fiecare părinte şi copil, posibilităţile părinţilor de a crea condiţii adecvate pentru educaţia şi dezvoltarea copilului (îndeletnicirile şi regimul de lucru, condiţiile de trai etc.)

La determinarea domiciliului copilului minor, instanţa judecătoreasă va cere şi avizul autorităţii tutelare în a cărei rază teritorială se află domiciliul fiecăruia dintre părinţi.

a) Cum să ceri încasarea pensiei de întreținere a copilului /iilor (alimentare)?

Părinţii sînt obligaţi să-şi întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de muncă care necesită sprijin material.

Modul de plată a pensiei de întreţinere se determină în baza unui contract încheiat între părinţi sau între părinţi şi copilul major inapt de muncă.

Dacă lipseşte un atare contract şi părinţii nu participă la întreţinerea copiilor, pensia de întreţinere se încasează pe cale judecătorească, la cererea unuia dintre părinţi, a tutorelui copilului sau a autorităţii tutelare.

Pensia de întreţinere pentru copilul minor se încasează din salariul şi/sau din alte venituri ale părinţilor în mărime de 1/4 - pentru un copil, 1/3 - pentru 2 copii şi 1/2 - pentru 3 şi mai mulţi copii.

Cuantumul cotelor indicate mai sus poate fi micşorat sau majorat de instanţa judecătorească, ţinîndu-se cont de starea materială şi familială a părinţilor, de alte circumstanţe importante.

În cazul în care unii copii rămîn cu un părinte, iar alţii - cu celălalt, pensia de întreţinere plătită în favoarea părintelui mai puţin asigurat se stabileşte într-o sumă bănească fixă,stabilită de instanță cu participarea ta.

În cazurile cînd părintele care datorează întreţinere copilului său are un salariu şi/sau alte venituri neregulate sau fluctuabile ori primeşte salariu şi/sau alte venituri, total sau parţial, în natură, ori nu are un salariu şi/sau alte venituri, precum şi în alte cazuri cînd, din anumite motive, încasarea pensiei de întreţinere, sub forma unei cote din salariu şi/sau alte venituri, este imposibilă, dificilă sau lezează substanţial interesele uneia dintre părţi, instanţa judecătorească poate să stabilească cuantumul pensiei de întreţinere într-o sumă bănească fixă plătită lunar sau, concomitent, într-o sumă bănească fixă şi sub forma unei cote din salariu şi/sau alte venituri.

Cuantumul sumei băneşti fixe încasate se determină de instanţa judecătorească, ţinîndu-se cont de starea materială şi familială a părţilor, de alte circumstanţe importante şi păstrîndu-se, dacă este posibil, nivelul anterior de asigurare materială a copilului. 

b) Cum este obținut documentarea medico-legală a vătămărilor?

Pentru cazurile de violență în familie al căror victimă ești, o relevanță deosebită obține documentarea leziunilor cu care te-ai ales tu și/sau copiii tăi. Această documentare o poți obține pe calea examinării sau expertizării medico-legale, care pot fi efectuate la medicul legist teritoial sau la un alt medic-legist ales de tine.

Expertiza medico-legală a gravităţii leziunii corporale se efectuează numai în baza ordonanţei în scris emisă de către ofiţerul de urmărire penală, a procurorului sau hotărîrii instanţei judecătoreşti.

Examinările medico-legale ale gravităţii vătămării corporale a persoanelor se efectuează la solicitarea în scris a organelor de drept (procuratura, poliţia, instanţa de judecată), precum şi la cererea persoanei interesate.

În cazurile examinărilor medico-legale la cererea persoanei şi constatării vătămărilor corporale evaluate cu calificativul grave sau medii, medicul legist este obligat de a informa organele de resort.

În cazul efectuării expertizei medico-legale a gravităţii vătămării corporale se întocmeşte "Raport de expertiză medico-legală", iar în caz de examinare medico-legală la solicitarea organelor de drept sau la cererea persoanei vătămate - "Raport de examinare medico-legală".

Expertiza medico-legală a gravităţii vătămării corporale este efectuată de către medicul legist în formă de examinare medicală a persoanei, în conformitate cu Regulamentul de apreciere medico-legală a gravității vătămării corporale, alte instrucţiuni şi indicaţii metodice în vigoare. În mod obligatoriu se identifică persoana respectivă în baza buletinului de identitate sau a altui document (paşaport etc.), datele cărora se înregistrează în "Raportul" respectiv.

Efectuarea expertizei fără examinarea persoanei, în baza documentelor medicale autentice (fişa medicală a bolnavului de staţionar, fişa medicală a bolnavului de ambulator etc.), se admite. Documentele medicale se prezintă în original şi trebuie să conţină suficiente informaţii concludente cu privire la caracterul traumei, evoluţia clinică, precum şi alte informaţii necesare pentru obiectivizarea şi argumentarea concluziilor. Din documentele medicale se extrag toate informaţiile referitoare la caracterul lezional, evaluarea clinică a traumei (maladiei), rezultatele investigaţiilor instrumentale şi de laborator, intervenţiilor chirurgicale şi alte date importante, necesare pentru obiectivizarea expertizei.

În cazurile necesare medicul legist recurge la consultaţiile specialiştilor din sistemul medico-sanitar, inclusiv cu spitalizarea persoanei şi efectuarea investigaţiilor clinice şi paraclinice. Dacă documentele necesare nu sînt prezentate medicului legist, el e în drept a se adresa persoanei care a dispus expertiza cu un demers de a fi prezentate materialele respective.

Conducătorii instituţiilor medico-sanitare de stat sînt obligaţi să contribuie, iar medicii specialişti să acorde consultaţiile necesare, să efectueze examinările clinice şi paraclinice la solicitarea medicului legist.

Agravarea stării sănătăţii victimei (persoanei) din cauza deficienţelor în acordarea asistenţei medicale de pe urma leziunilor corporale se apreciază în comisie cu participarea specialiştilor din domeniul respectiv.

Determinarea şi evaluarea deficienţelor în intervenţiile medicale se efectuează numai în cadrul expertizei medico-legale în comisie.

Aprecierea gravităţii vătămării corporale la persoanele cu maladii preexistente, particularităţi individuale ale organismului, deficienţe în acordarea asistenţei medicale, stări de simulare, agravare, maladii artificiale, în caz de adresare tardivă după ajutor medical se va efectua numai în baza consecinţelor posttraumatice. În asemenea cazuri medicul legist va determina şi va indica influenţa traumei asupra evoluţiei bolii (acutizarea bolii, influenţa asupra tanatogeniei etc.), inclusiv cu participarea specialiştilor de profil.

Gradul de gravitate al vătămărilor corporale după criteriul dereglării sănătăţii se determină conform timpului necesar pentru restabilirea sănătăţii în funcţie de volumul şi caracterul lezional, care se apreciază în zile.

Se stabilesc următoarele grade de gravitate a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii:

  • vătămări grave;
  • vătămări medii;
  • vătămări uşoare;
  • vătămare neînsemnată.