Fuguleana-o istorie a violenței în familie

Fulgerător, Mișa* o pocnește în plină față. Valentina* nu reușește să se ferească de pumnul soțului și se pomenește catapultată la podea, cu nasul podidit de sânge. Bărbatul o apucă de păr și o ridică în picioare, sfredelind-o cu bulbul ochilor sticloși și înroșiți. „Și s..ka (cățea, din rus.), vrei nasos (pompă, din rus.)?! F..te-o în satul tău ș-o să-ți iei nasos”, urlă bărbatul, încleștându-și pumnul pentru o nouă lovitură. „Mișa, te rog nu mai da, că văd copii”, se roagă femeia, în timp ce sângele i se prelinge pe buze, pe piept, și se îngroapă tot mai adânc între sânii mici ascunși în spatele unui pulover negru.

 Valentina se prăbușește la pământ înainte să încaseze al doilea pumn. Mișa rămâne în picioare, cu un șomoiog de păr negru care îi lucește în mână. Două perechi de ochi înlăcrimați se uită țintă la el. Șiroaiele de pe fața albă ca varul a copiilor nu-l ogoiesc pe bărbat. Cel mai mic, un puști de-a II-a, se năpustește asupra tatălui. Mucii amestecați cu lacrimile sărate i se scurg în gură și-l împiedică să-și strige clar avertismentul:

– Las’ în paț pe mamaaaa!

Bărbatul schițează un rânjet zeflemitor. Cu lejeritate îi răsucește lui Ionel* mâinile la spate și-l izbește cu capul de soba îmbrăcată în teracotă cafenie. Ascuns după pat, Victor*, băiatul mai mare, tremură din toate încheieturile și nici nu îndrăznește să crâcnească. Știe că tatăl său încuiase ușa, așa că doar așteaptă un moment prielnic ca s-o șteargă și să anunțe poliția.

Clătinându-se pe picioare și cu un sughiț nesfârșit care îi tot cresta pieptul, Mișa își îndreaptă atenția spre consoarta care tocmai se ridicase și pornise spre bucătărie, sprijinindu-se de pereți. Mirosul de băutură îi umezi zâmbetul rece.

– Fa, curvo, degeaba te speli, că eu azi te ușid, șuieră Mișa printre dinți, țuguindu-și buzele cărnoase.

O lasă să ajungă la lavoar, după care, cu mișcări greoaie de urs, pornește pe urmele ei. Când o ajunge, o împinge cu putere de la spate. Valentina se lovește frontal într-un dulăpior și cade. Bărbatul se aplecă și-i mai dă o palmă peste nas. Apoi ridică piciorul s-o strivească. Rămâne cu el spânzurat în aer preț de câteva secunde, când ceva îl face să renunțe. Fluierând, se îndreptă spre dulapul din bucătărie în care-și ține sculele. Începe să cotrobăiască printre instrumentele ascuțite care tot zăngănesc prevestitor. Femeia înțelege ce va urma. Cu fața lipită de linoleum, horcăie de durere și se zvârcolește neputincios. „De data asta nu mai scap”, își autoproclamă Valentina sentința.

Între timp copiii o înconjoară și, printre sughițuri, își imploră tatăl s-o lase în pace. Bărbatul nici nu se clintește de lângă cutia cu unelte. Doar mormăie către cel mai mic să descuie ușa și să-i aducă niște chiștoace. Când aude porunca, femeia ridică capul cu greu și-i face semn celui mai mare să fugă și el. Însă Victor nu se urnește. Stă locului de parcă ar fi paralizat.

Mișa se întoarce și surprinde câteva frânturi din scena mută și plină de semne dintre cei doi. Dar nu intervine. În fiecare mână ține câte o șurubelniță. Imitând un bucătar, bărbatul le freacă una de alta, zdrobind liniștea amiezii de martie. Metalul sfârâie, înțepând odaia cu un miros neplăcut. Băiatul mai mare doar înghite în sec și privește năuc la șurubelnițele care lucesc în mâinile cât lopețile ale tatălui său.

– Te rog, fă asta, numai să nu vadă copiii, abia de reuși să bolborosească Valentina.

– Suka, eu azi te ușid! îi confirmă soțul gândul de mai devreme și se lăsa pe vine lângă dânsa…

 * * *

Într-o sâmbătă de noiembrie înfofolită în promoroacă, muzica și chiotele de mare veselie cutremura satul de baștină a lui Mișa. Era anul 1998. O verișoară de-a Valentinei își punea pirostriile. Invitată în calitate de domnișoară de onoare, tânăra și-a tras o pereche de blugi strânși pe coapse. Abia intraseră în vogă și „cine avea djînși (blugi – n.r.) era cel mai krutoi (tare, din rus.)”.

Viitorii soți s-au intersectat abia pe la jumătatea petrecerii. Valentina a mers la fântâna din drum după apă – crizantemele din camera de oaspeți începuse să se ofilească. Și acum se îmbujorează și drângănește din picior când își aduce aminte de episodul care a pus temelia în relația lor.

„Era o haită de flăcăi lângă fântână. Mișa s-a desprins dintre ei și s-a oferit să îmi scoată apă. Când să-mi dea găleata, m-a privit în ochi și m-a rugat să-l aștept până la sfârșitul nunții. Era frumușel. Îmi plăcuse deodată de el, spurcăciunea, numai că nu știam că o să fie și nebun”, povestește Valentina, în timp ce ochii mici și rotunzi de veveriță îi scapără.

Tânărul înalt și corpolent n-a mai așteptat sfârșitul nunții. A ajuns-o din urmă și, sfios, a invitat-o la dans. Era primul „medleak” (dans lent, din rus.) din acea seară pe care Valentina a acceptat să-l danseze. Mai primise invitații de la câțiva flăcăi, dar „niciunul nu-mi plăcuse, că erau ba negri, ba păcătoși, ba bătuți de bălțăra (grindină – n.r.). I-am trimis pe toți… să se liniștească”. În schimb „Mișșșa…”, accentuează Valentina un „ș” gâtuit de emoție care șuieră printre dinții albi cu strungăreață.

Nu s-au mai dezlipit din priviri și hore până la sfârșitul nunții. Iar când o vijelie a prăbușit cortul, alungând petrecăreții pe la case, Mișa a cuprins-o strâns de mijloc și a sărutat-o apăsat pe buzele-i subțiri. I-a promis că, în duminica următoare, va veni la ea acasă, în satul megieș.

După acel sărut înfocat au urmat trei ani de certuri, împăcări, promisiuni și testări. Mișa a fost luat la armată, iar Valentina l-a așteptat. Apoi a venit rândul lui Mișa să așteptate, când Valentina a plecat în Federația Rusă la „zarabotcă” (muncă – din rus.), ca să dea datoriile pe care la adunase la înmormântarea tatălui său. „În acești trei ani l-am mai văzut cinstit (băut – n.r.), dar să fie arțăgos sau să facă mânji (capricii – n.r.) – nu. Se comporta tare frumos”, povestește Valentina.

Revenită în 2001 de la Moscova pentru nunta fratelui ei mai mare, organizată tot în noiembrie, s-a trezit la poartă cu Mișa și doi amici de-ai săi. „Stătea ca o mâță leșinată în dosul gardului, trimițând pe cei doi apostoli să încălzească terenul. M-au descusut dacă sunt singură și nu mi-am găsit pe cineva. Trecuse totuși vreo jumătate de an de când ne văzusem ultima dată”, își amintește femeia. Cei doi au trimis-o în drum, acolo unde Mișa o aștepta emoționat și înghețat bocnă. „Îți cumpăr aur, argint, îți cumpăr ce vrei, numai vin-o după mine”, a trântit-o bărbatul tulburat, dar hotărât.

Declarația a paralizat-o pe Valentina. „Am acceptat. Era așa frumos totul… Băieții ceia și acum râd de mine când mă văd, cică – Ce, fa, ț-o mai luat aur și argint?!”, suspină femeia, ascunzându-și în palme fața mică tăbăcită de soare și vânt.

*  *  *

În odăița slab luminată viața pâlpâie ca o candelă istovită. Un corp zace la pământ, alt corp caută vizual locul în care să înfigă șurubelnițele. Femeia reușește să-și lase mâna moale pe laba înghețată a soțului. Privirile celor doi se întâlnesc. Niciun fior de tandrețe nu le furnică pielea. Ambii au uitat cum 15 ani în urmă își jurase: „Până moartea ne va despărți!”. Șterse le sunt și amintirile cu Mișa care venea la ea, în satul vecin, gonind nebunește motocicleta pe cei șapte kilometri care-i despărțeau, numai să nu se ofilească florile de câmp…

În drum, mahalaua clocotește. Vecina Galea, acompaniată de mai mulți săteni, urmăresc scena cu urechile ciulite. Nimeni n-a îndrăznit să cheme polițistul de sector, care locuiește cu câteva case mai la deal de „luptele ce se dădeau între viață și moarte”. Toți își storc creierii doar asupra unei ecuații: cum s-o scoată pe Valentina din ghearele lui Mișa.

Galea, o femeie bondoacă și rumenă, își face curaj și pornește spre casa învăluită în razele fragede ale soarelui de primăvară. Bate în ușă. Nimic. Bate mai tare. De partea cealaltă, Mișa nu se pierde cu firea și întrebă calm ce vrea. Galea, în schimb, înlemnește. Cuvintele i se usucă în gât și abia de reușește s-o facă pe stropșita:

– Ia cheam-o, măi, pe Valentina!

– Spune aici ce ai de spus, se răstește și Mișa.

– Am nevoie de oloi, croiește femeia o minciună din mers.

În timp ce Mișa caută uleiul, băiatul mai mare se dezmeticește și țâșnește afară ca o nălucă. Alergă desculț pe pământul noroios și rece care-l înțeapă ca niște cuțite de oțel și le strigă sătenilor să cheme poliția.

În urma lui vine și Galea. Fără rezultatul scontat, dar cu o sticlă de ulei la subțioară. Mișa o urmărește cu privirea prin geamul casei. Vede și copilul. Vede și vecinii adunați gloată. Câteva secunde se frământă. Înțelege că poliția va sosi curând și că nu va scăpa cu bine din toată pătărania asta. Ca să nu-i mai strice nimeni planurile, își apucă soția de piept, o ridică în picioare și o saltă pe un șold. Mai mult târâind-o decât cărând-o, iese cu ea din casă. O ia prin grădină, spre imașul plin de tufari. „Ca să-mi facă felul”, e sigură Valentina.

N-apucă se meargă bine că Vitalic, un coleg de pahar care complotase cu vecinii, îl strigă din urmă. Zice că are un litru de vin și n-are cu cine să-l bea. Bărbatul cedează ușor și-și tăbârcește nevasta înapoi în casă. La băut s-a alăturat și vecina Galea. Și ea parte a complotului. „Toți vecinii vroiau să mă scape”, își amintește Valentina.

Cum toți stăteau la bucătărie în jurul mesei, Valentina chitește un moment și-și face vânt spre ușă. Galea sare și încearcă să-l oprească pe „înnebunit”, care anticipase tentativa soției. Mișa îi arde un pumn și vecina se întinde pe jos. O ajunge pe Valentina din urmă, își înfige adânc degetele în păr și o trage înapoi. Colegul de pahar tace chitic.

După tentativa eșuată de evadare, Valentina se uită în jurul său și o apucă groaza: vinul se termină, vecina Galea – la pământ, Vitalic nici nu ridica nasul din pahar, poliția nu se mai arăta, copiii – prin vecini. „Deci, nimeni nu mă poate scăpa”, concluzionează femeia.

Cu o mișcare rapidă apucă tubul cu „diklofos” (insecticid, din rus.) de pe pervaz și-și pulverizează în gură. Vrea să leșine, să vină ambulanța și, astfel, să fie salvată…

*  *  *

„Prima palmă am înhățat-o…”. Valentina se scarpină la ureche, își sucește mințile, își încordează liniile de pe frunte. Nimic. Zâmbește. „Nu mai știu, dar cred că nici la câteva luni după ce ne-am căsătorit (Mișa și Valentina au organizat doar cununia religioasă. La cea civilă nu s-a mai ajuns – n.r.). Când îl născusem pe Victor, băiatul cel mai mare, deja mă posmăgea binișor”, continuă femeia. Pe atunci Mișa lucra tractorist. „Se mai întâmpla să vină mahmur, aghesmuit. Însă drujba (prietenia, din rus.) cu prietenii de pahar începuse să se facă simțită”, spune Valentina.

Nașterea primului copilul l-a îndepărtat pe Mișa și mai tare de soția sa. Chefurile, balurile și bătăile erau pe agenda fiecărei zi. „El vroia să facem dragoste permanent, dar după naștere eu aveam răni mari și nu puteam, că mă durea. Lui asta nu-i plăcea. Pe urmă, eu eram obosită cu creșterea copilului, deoarece Victor era tare capricios. Umblam buimăcită definitiv. Se mai întâmpla să fiu și murdară de lapte. Pe Mișa toate astea îl iritau”, își rebobinează Valentina amintirile, cu o voce plângăcioasă.

Femeia crede că anume perioada post-natală a rupt câte o bucată din sufletele fiecăruia. Dacă el vroia „trup de femeie” – găsea, și putea să uite de familie pe câteva zile, relatează Valentina despre escapadele amoroase ale soțului. „De aici a pornit totul. Mă bătea, cu sau fără motiv, doar când era beat. Când se trezea, era om ca omul, tare de treabă. Făcea mâncare și nici nu vroia să vorbim de ce se întâmplase în ziua trecută. „Hai să uităm”, îmi zicea, și ne împăcam”, explică Valentina.

Femeia recunoaște că s-a temut dintotdeauna de soțul său. Între cele 45 kg vs. 95 kg se instala mereu o frică uriașă. Și, ca să nu înhațe vreun pumn cât o buturugă, Valentina fugea. „Eheeei, fuguleanaprin popușoaie, fuguleana prin copaci sau pe imaș, fuguleana pe la vecini”, își amintește femeia. Somnul de noapte, când nu avea loc în casă, și-l înjgheba în căruță, pod sau „saraiuri” amenajate pe la vecini special pentru ea și copil.

Astfel, relația lor creștea pe zi ce trece în certuri, înjurături și palme. După nașterea celui de-al doilea copil, în 2007, Mișa deja trecuse chefurile la un alt nivel: balurile le organiza în ogradă, iar muierile le aducea în acasă.

Valentina ține minte ca ieri cum, într-o noapte, Mișa plecase la o beție cu mașina proaspăt cumpărată. Femeia înțelesese ce urma să se întâmple când acesta va reveni, așa că, și-a adunat copiii grămăjoară, a luat câteva plăpumi și a urcat în podul casei. „El când vroia să aducă curvele în casă și să petreacă, făcea oleacă de gălăgie. Acesta era namiok-ul (a da de înțeles, din rus.) ca, atunci când revine, să nu mă găsească. De frică, plecam. Știam că, dacă rămân, o să mă bată”, povestește Valentina.

Pe la miezul nopții „iobariul” (curvar – jargon rus.) s-a întors acasă însoțit de-o „tearfă”. Fiind în pod, Valentina auzea tot ce se întâmplă în casă. Cei doi se giugiuleau chiar în dormitorul lor, dezmierzându-se cu „puișor” și „motănică”. „El pe mine „Puișor” nu m-a numit niciodată. Din curvă și p..dă nu ieșeam. Toate sorturile de bomboane. M-am enervat la culme, mai ales când am auzit că o s-o plimbe cu mașina”, își amintește femeia de noaptea cu pricina.

A coborât pisicește din pod și a luat-o spre casa soacrei – peste două case – unde Mișa parcase mașina. A găsit o rangă de fier și s-a răzbunat generos pe ferestrele automobilului. Apoi s-a ascuns în tufari, așteptând reacția înamoraților.

Văzând ferestrele făcute zob, Mișa s-a înfuriat la culme. I-a poruncit „puișorului” să plece acasă, că el are de reglat niște conturi cu „nebuna” lui. Pentru început, a intrat în ograda maică-sii, cu gândul să anunțe poliția. Însă, fiind obosit și beat, a adormit înainte să pună mâna pe telefon. „Și iaca un final de kino (film – din rus.)”, trage linie Valentina.

*  *  *

Zbârnâitul strident al unui telefon o trezește. Simte cum îi ard obrajii buhăiți de lovituri… Deschide ochii – nimic. Totul e negru. Nu înțelege unde se află. În cele din urmă reușește să dibuie vizual o fereastră prost luminată de razele lunii. Cineva șoptește în receptor: „Mișa nu e aici”. Abia atunci înțelege că e în casa soacrei și că poliția îi caută soțul, care stă chiar la capul ei. Își amintește cum și-a stropit gura cu insecticid… Când văzu că Valentina cade în leșin, Vitalic a aruncat-o pe Galea pe-un umăr și a ieșit. Mișa, uluit de turnura situației, și-a târâit soția, prin grădină, în casa maică-sii. Ambulanța așa și n-a mai chemat-o nimeni.

Un scâncet cosește întunericul. Soacra Valentinei se pune pe plâns. Crede că nora e pe moarte și, printre sughițuri, își imploră feciorul să se potolească, că au rămas doi copii pe drumuri. Mișa nu-i răspunde. Se covrigește și mai tare la capul soției, ascunzându-și fața în palmele-i imense. Însă bătrâna îi tot trâmbițează pronosticuri grele – „De data asta nu mai scapi!”.

Valentina își revine puțin și-i face semn lui Mișa s-o lase să plece – vacile sunt încă pe deal și nu are cine să le aducă. Se scoală cu greu și iese. Soțul nu o slăbește din strânsoare și-i calcă pe urme. După ce a rezolvat-o cu animalele, intră în casă și se prăbușește pe un pat. Copiii îi sunt prin vecini, dar femeia nu mai are putere de nimic. Adoarme buștean.

Dimineața se trezi pe la șase. În odaie – nimeni. Se ridică încet de pe pat. Durerile nu-i permit mișcări bruște. Ușile casei sunt deschise vraiște, poarta descuiată… Culege copiii de la vecini și merge la raion, la poliție. Anunță și procuratura.

Pe la amiază oamenii legii îl aduc la secție și pe Mișa. L-au săltat din casa Spărtăcicăi, o prietenă de pahar cu care bărbatul chefuia. Interogatoriul se desfășoară într-o cabinet situat vizavi de cel în care stă Valentina. Ușile sunt deschise. La un moment dat, privirile soților se întâlnesc.

– Și, suka, mă închizi? îi aruncă Mișa disperat.

Trei luni mai târziu Mișa este condamnat la trei ani de închisoare cu executare și obligat să-și despăgubească moral familia cu 9.000 de lei. Cât au durat ședințele de judecată, Valentina nu i-a vorbit soțului. Nici măcar o privire nu i-a aruncat, deși el striga insistent. „Trebuia de fiecare dată să intervină procurorul și să mă întrebe dacă vreau să mă uit la el. Cine vroia să-l mai vadă după tot ce îmi făcuse?! Eu doar ridicam nasul sus și îi transmiteam, prin procuror, că nu cunosc cine îmi vorbește”, surâde femeia ștrengărește.

*  *  *

15 ani de bătăi și bătălii. Toate le-a suportat pentru copii. Odată cel mai mic a părăsit-o de dragul tatălui care nu era primit în gospodărie și umbla cu el la băut. „M-am speriat atât de tare! Când am văzut că nu vrea să se întoarcă acasă și că mă urăște fiindcă l-am alungat pe tatăl lor, mi-am jurat că am să suport orice, numai să am copiii lângă mine”, își motivează Valentina decizia.

Un alt motiv a fost și gospodăria în sine. S-a spetit prea mult să-și încropească o căsuță și să fie în rând cu lumea, ca să lase totul și să plece. „Unde să mă duc?! Cine mă așteaptă pe mine cu doi copii?! Eu nu vreau să-i las lui nimic”, spune femeia înfuriată.

„Pentru o sticlă de vin o dus [de acasă] tăbultocul cu grâu sau saci cu zahăr pe care îi primea de la lucru în loc de bani. Toate vecinele s-au ales cu produse din gospodăria mea”, răsuflă Valentina din greu. Răzbunarea femeii nu se lăsa mult așteptată: ba turna motorină în vin, ba răsturna cada cu must, ba strica ferestrele la casă, ba ciomăgea amantele lui Mișa de nu mai punea niciuna piciorul în ograda pietruită și îmbrăcată în trandafiri roșii.

Și-a dorit doar ca soțul să nu mai bea, iar poliția să ia atitudine, „adică să-l sperie”. Însă cazul tot nu avea rezolvare. Valentina îl suna de câteva ori pe săptămână pe polițistul din sat. La început acesta îl mai amenda pe Mișa sau îi alunga prietenii din ogradă, dar, cu trecerea timpului, nu mai reacționa la plângerile femeii.

Valentina își amintește cum într-o zi omul legii trecea pe lângă gospodăria lor chiar în timp ce Mișa o bătea. Polițistul l-a rugat pe bărbat să se potolească, dar, văzând că n-o poate scoate din pumnii soțului și ar putea să înhațe și el una, doar i-a strigat: „Fugi!”.

„Ei, cum la poartă se adunase vecinele, mama lui Mișa și frații acestuia și priveau cum mă scutură, au luat-o toți la sănătoasă când au auzit „Fugi!”. Și fuguleana toți la vale, cu Mișa din urma noastră. Iar polițistul și-a încrucișat mâinile la piept și privea năucit. [Ulterior Mișa] s-a ales cu o amendă, dar eu nu vroiam asta, vroiam măsuri aspre”, spune Valentina dezamăgită.

Și Iurie P., polițistul din satul Valentinei, se plânge de caracterul turbulent al lui Mișa. „Câte ordonanțe de protecție nu am avut, câte alergături de genul acesta, până totuși i-au dat arest. […] De nenumărate ori a fost preîntâmpinat, de multe ori l-am căutat, hai vă rog, hai încolo-încoace, până ajunge cuțitul la inimă”, ne povestește omul legii, care între timp a fost transferat în alt sat.

Totul a început să se schimbe abia după ce Valentina a sunat la 08008008, telefon gratuit creat de organizația „Centrul de Drept al Femeilor” (CDF) pentru victimele violenței în familie. Se întâmpla cu câteva luni înainte de ultima bătaie. „Deja simțeam cum mă părăsesc puterile și nu mai știam ce să fac. Era toamna târzie. Stăteam cu micuții mei pe imaș, fiindcă acasă Mișa petrecea. Am aprins un foc. Priveam la fiii mei cum dârdâie, apoi la mine cum stau zgribulită și rumenesc o felie de salam la foc. Mi-am zis că asta nu mai poate continua și că trebuie să opresc cumva coșmarul”, își amintește femeia.

*  *  *

Acum „zilele fără Mișa sunt minunate”, povestește femeia cu umoru-i dezarmant pe care-l ascunde sub firea-i blândă și isteață, în timp ce ochii căprui scapără de vioiciune pe sub sprâncenele dese. În primele zile de la arestul soțului se temea că nu o să se descurce de una singură și că băieții o vor părăsi. Însă timpul le-a aranjat pe toate.„După atâția ani, e liniște. Nimeni nu te zorește. Ai timp să-ți faci lucrul, căci așa eram fugărită și nu munceam nimic prin jurul casei. Nu stă nimeni pe greabănul meu. Mi-au fătat vacile, caprele, am cosit lucerna, am prășit normele [pe deal]”, enumeră Valentina.

Din puținul pe care îl câștigă își întreține copiii. Muncește la câmp pentru o întreprindere agricolă, unde nu ridică mai mult de 1.000 lei pe lună. Totul se calculează la bucată: pentru un prun curățat – 1,60 lei, pentru un kilogram de cireșe culese – 2,50 lei. „Eee, fuguleana prin copaci. Altundeva unde să mă duc și cine îți dă banii aceștia? Măcar am poliță de asigurare în sănătate și îți sunt plătite zilele de boală”, se consolează femeia.

Și relația cu cei doi fii s-a stabilizat. Băieții o ajută la treburile casnice și la deal, dacă e nevoie, ca să nu rămână în urmă cu normele. Niciunul nu i-a reproșat cele întâmplate cu tatăl lor, lucru de care Valentina se temea cel mai tare. Respectiv, nu i-a putut refuza să-i însoțească, de câteva ori, la penitenciar.

„Era Crăciunul. M-au rugat insistent să mergem la Mișa, că le e dor de el. Nici nu am crâcnit. Am gătit o geantă cu produse și ne-am dus. Îmi era tare greu, dar nu aveam încotro. Arăta strașnic. E slab și fără dinți. A spus doar că îi pare rău și a implorat băieții să nu facă nimic grav, că la pușcărie e tare aiurea”, redă Valentina esența întâlnirii.

Ce va fi peste un an și jumătate, când Mișa va ieși la libertate, e întrebarea la care încă nu are un răspuns. E întrebarea care-i tulbură liniștea și o roade zile la rând. E sigură că soțul va dori să se întoarcă acasă. Şi, dacă copiii vor insista ca tatăl lor să trăiască sub acelaşi acoperiş cu ei, nu-i va putea refuza. „Mă rog doar să se fi schimbat. Când l-am văzut [a doua oară] de Paște, mi-a încolțit speranța că el nu va mai pune mâna pe mine niciodată. Era așa de prăpădit… Dar am să văd cum se va comporta. Dacă va reîncepe bătăile, îl mai trimit odată la pușcărie. Dacă va fi cuminte și nu va mai bea, atunci voi trăi cu el mai departe. Totuși, nu vreau să mă gândesc încă la sosirea lui”, spune femeia oarecum îngrozită.

Soacra nu i-a reproșat nimic Valentinei de faptul că fiul ei a ajuns la răcoare. Ba din contra, crede că asta a meritat. „Eu nu l-am educat așa. Eu nu i-am arătat această cale. Nu știu de ce se comporta așa. El și pe mine m-a ciomăgit. Poate o văzut la tatăl său care mă bătea zilnic, cu sau fără motiv. Nu știu ce să zic, dar merită să stea un pic la răcoare, poate i-or veni mințile la cap”, afirmă bătrâna, trecută printr-o viață de familie foarte asemănătoare cu cea a nurorii.

Am încercat să discutăm și cu Mișa, expediind o solicitare în adresa Departamentului Instituțiilor Penitenciare (DIP). Însă am fost informați că acesta „nu dorește să discute cu reprezentanții mass-mediei”.

Iar Mișa nu e unicul bărbat care stă la răcoare în baza art. 201/1 din Codul Penal – Violența în familie. Confrați la condamnare mai sunt alți 501 deținuți, potrivit datelor DIP. Iar de la mijlocul lui 2010, când violența în familie a devenit infracțiune penală, și până în prezent, în spatele gratiilor au ajuns 1.099 de bărbați care-și agresau nevestele.

*  *  *

Cazul Valentinei e doar unul dintre cele 10.459 de cazuri de violență asupra femeii reclamate în 2016, potrivit raportului Inspectoratului General al Poliției. E o cifră infimă în comparație cu realitatea Republicii Moldova. O constată studiul „Bărbații și egalitatea între femei și bărbați în Republica Moldova”, conform căruia doar 8,4% dintre femeile abuzate s-au adresat oamenilor legii. Iar acest lucru se datorează nemulțumirii față de intervenția poliției, a fricii față de agresor, a necunoașterii mecanismelor de soluționare a actelor de violență, cât și a stereotipului precum că „femeia nebătută e ca și o casă nemăturată”.

„Prima ordonanță am căpătat-o prin 2012, după ce o bătaie soră cu moartea m-a făcut celebră la televiziunea din raion”, face haz de necaz Valentina. Însă ordonanța din 2012 la care face referire femeia e de fapt prima sentință prin care Mișa a fost recunoscut vinovat de violență în familie și condamnat la 2 ani de detenție cu suspendare. „Conform art. 90 CP, a dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe termen de probă de 2 ani, obligând condamnatul X.X. să participe la un program special de tratament sau de consiliere în vederea reducerii comportamentului violent, să urmeze tratament de alcoolism”, a decis atunci judecătorul.

Imediat după condamnarea condiționată lucrurile s-au calmat, dar nu pentru mult timp. „A fost bine doar jumătate de an, timp în care a urmat un tratament, ne-am luat mașină. Parcă nimerisem în rai. Apoi totul a revenit la „normal”, adică la certuri, beții, bătăi”, explică Valentina.

Au urmat câteva tentative de a obține ordonanțe de protecție împotriva soțului, dar magistrații au refuzat-o de fiecare dată. Motivul: lipsa probelor pertinente și concludente care ar demonstra că Mișa este agresor.

După ce a apelat la CDF, în martie 2016 Valentina reușește să obțină prima ordonanță de protecție. „Asta după ce, pe 26 februarie 2016, judecătorul respinge cererea Inspectoratului de Poliție […] ca fiind neîntemeiată, că în familia X.X. nu există violență în familie și că nu există probe. Trebuia polițistul să o trimită să facă expertiză psihiatrică, să interogheze vecinii etc. ca să acumuleze probe concludente”, constată Diana Ioniță, avocata care s-a ocupat de cazul Valentinei.

Însă Valentina s-a bucurat de prevederile ordonanței de protecție doar două săptămâni. La finele lui martie Mișa îi face vizita inopinată de pe urma căreia femeia a crezut că nu mai scapă cu viața, a doua zi bărbatul este arestat, iar trei luni mai târziu – condamnat.

În 2013 violența în familie a ajuns și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO). E anul în care Republica Moldova este condamnată, pentru prima dată în istoria sa, inclusiv pentru că nu a întreprins suficiente măsuri pentru a proteja victimele violenței domestice. Nu trece mult timp și curtea mai condamna Republica Moldova în alte trei cazuri asemănătoare. 60.000 de euro (circa 1.3 milioane de lei la cursul de atunci – n.r.) – la atât se ridică suma despăgubirilor morale stabilite de CtEDO în cele patru cazuri.

„ Asta înseamnă că sunt deficiențe de sistem, sunt deficiențe de acțiune și Curtea Europeană punctează expres că, în pofida existenței cadrului normativ bun și ajustarea la standardele internaționale, nu se merge la acea etapă de aplicare și implementare la nivel național și anume din aceste motive, dacă studiem suplimentar hotărârile CEDO, se constată lipsa de interacțiune sau interacțiune insuficientă dintre actorii anti-violență pe orizontal și pe verticală și că organele legii nu activează pro-activ, nu activează în interesul victimelor”, constată Ion Oboroceanu, președintele Centrului de Drept din Căușeni și lider al Mișcării „Bărbații împotriva violenței și traficului de ființe umane”.

Totuși, cele patru condamnări la CtEDO nu au rămas fără reacție din partea autorităților. „Dacă vorbim despre conlucrarea cu Comitetul de Miniștri, organul care este abilitat să monitorizeze modul de executare a hotărârilor CtEDO, vedem că până la urmă se întreprind pași reali în ceea ce privește lichidarea acestor probleme. Începând cu luna martie curent deja s-au introdus modificări în legislație care le permit polițiștilor să emită ordin de restricție (similar ordonanței de protecție emisă de judecător – n.r.). S-a simplificat cu mult procedura de asigurare și garantare a protecției față de agresor. Însă, după un an de zile sau la sfârșit de an, urmează să efectuăm o monitorizare mai avansată, o analiză mai calitativă despre modul în care se emit aceste ordine de restricție, […] doar atunci vom putea constata dacă sunt careva progrese sau nu”, spune Alexandru Postica de la Asociația Promo-Lex.

*  *  *

Nimeni nu se așteptase ca în acea zi de martie 2016 lucrurile să ia o turnură atât de neașteptată. Nimeni. Nici Valentina, nici Mișa, nici copiii, nici vecinii. Valentina plecase dis-de-dimineață la lucru, la curățat livada. Norii negri urzeau o ploaie și abia așteptau să o așterne peste sat. Așa că, pe la amiază, femeia a luat-o spre casă. A dat de mâncare animalelor, a hrănit copii veniți de la școală și s-a apucat să dea cu mătura prin dormitor.

Victor, băiatul cel mai mare, plecase la bunică-sa după pompă, ca să umfle roțile bicicletei. Acolo se afla și tatăl său. De două săptămâni ordonanța de protecție împotriva victimelor violenței în familie îi interzicea accesul în gospodăria conjugală. „Se obligă X.X. să părăsească, temporar, și să nu se apropie la o distanță de 200 m de locuință comuna, pe un termen de 3 luni; să stea departe de locul unde frecventează școala copii minori; să nu contacteze victima în vreun oarecare mod”, dicta Ordonanța întocmită la începutului lui martie 2016.

Cu toate astea, ordonanța nu l-a împiedicat la scurt timp pe Mișa să-i mai facă „vizite” Valentinei… „Era beat. Era 11 noaptea. A bătut cu putere în ușă. Mai întâi nu am răspuns, dar nu am avut încotro, că speria copiii. Mă gândeam că nu o fi nebun să-mi mai tragă vreo doi zdupaci, că este ordonanța. El tot scheuna la ușă că nu pune mână pe mine și i-am dat voie. Mă prefăceam că dormeam. S-a apropiat de mine încetișor, prin întuneric, și mi-a aruncat o floare pe piept. Nu demult fusese 8 martie. Apoi a zbughit-o în coridor, acolo unde e și bucătăria”, povestește femeia sperietura pe care a tras-o în acea seară.

În coridor Mișa a cotrobăit buimac prin castroane, până găsise într-un ceaun niște lapte cu tăiței. Copiii și Valentina ascultau cu urechile ciulite și cu răsuflarea întretăiată, încercând să ghicească cam ce ar putea să facă. Femeia și-a rugat micuții să nu scoată niciun sunet, numai să-și vadă soțul ieșit din casă. După ce și-a turnat o lingură de tomate în ceaunul cu macaroane și le-a horpăit, Mișa a plecat.

Când Victor dădu de taică-su în ograda bunicii, acesta era beat. Nu-l mai miră acest lucru. Ceruse pompa. Mișa îl măsurase cu ochii tulburi de votcă și îi strigă iritat:

– F.te-o în satul lui maică-ta să-ți iei nasos!

Copilul îl privi liniștit de sub ochii căprui și s-a întors acasă. Mișa porni pe urmele lui. „Parcă se țicnise, își aduce aminte Valentina tremurând. Când e treaz și enervat, nu mă tem de el, dar dacă e beat și enervat, atunci mă tem de el cel mai tare”.

Însă în acea după-amiază de joi intrase pe nesimțite în dormitor. De obicei își făcea apariția zbierând din drum. „Și după răget ne dădeam seama dacă să ștergem putina sau nu. De data asta a intrat brusc în odaie și s-a năpustit asupra mea. Am înțeles că ceva tragic se va întâmpla”, relatează Valentina, în timp ce tonul îi devine pițigăiat.

* nume schimbat, pentru a proteja identitatea personajelor

Ilustrații – Diana Roșcovan

Acest articol este susținut de compania AVON în cadrul Campaniei Respectului. Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția AVON.