Operațiunea de salvare din Orient

Frica și disperarea deveneau parte din mine. Se infiltrau în fiecare celulă a mea, puneau stăpânire pe gândurile mele, luau locul viselor mele și se transformau în ziua mea de mâine. Eu îl așteptam acasă tremurând. Îi simțeam respirația iritată încă de la poartă. Niciodată nu am greșit. Nu puteam greși – în ultima perioadă prezența mea îl enerva mereu. Mai grav era că începeau deja să îl irite și fetele. Le închideam în camera lor și ele înțelegeau că nu trebuie să iasă de acolo cât tata nu e bine dispus. Dar asta devenise o normalitate.

Acasă le spuneam că totul este bine, că am de toate, că viața merge înainte, că se poate și mai bine, dar sunt mulțumită. Jucam atât de bine încât eram invidiată pentru căsătoria fericită, pentru soțul atent și viața din belșug departe de casă. După ce vorbeam cu ai mei, mă blestemam pentru prefăcătorie. Dar oare puteam să procedez altfel? Să îi rănesc și pe ei? Erau prea departe și nu ar fi putut interveni sau să mă scoată din iadul pe care îl trăiam zi de zi.

NIȘTE BLESTEMATE

L-am cunoscut la restaurantul din Chișinău, unde lucram chelneriță, în perioada Ramadanului. Venea des cu prietenii săi la cină. Eu tocmai treceam printr-o perioadă dificilă după despărțirea de fostul iubit. El era foarte curtenitor și atent cu mine – așa m-a cucerit. Nu i-a trebuit mare măiestrie. În trei luni deja eram și căsătoriți. Ceremonia am făcut-o în Israel.

Problemele au apărut odată cu primul copil. Mereu era supărat că nu reușea să se odihnească așa cum voia el. Între timp, au apărut și probleme la cabinetul stomatologic pe care îl deținea. Se certa și cu părinții, cu clienții și vecinii. Am început să avem probleme cu banii în casă. Erau zile când fierbem doar paste pe apă sau așteptam să aducă socrii ceva de mâncare pentru fete. Sărăcia devenea tot mai vizibilă. De aceea, o cumnată mi-a propus un loc de muncă la un centru de creație, deși el era împotrivă. Eram foarte apreciată acolo pentru dibăcie: coseam, pictam, brodam, modelam.

Abia reușeau să facă față ideilor pe care le aveam. Toată lumea se minuna de talentul meu, mai puțin soțul care găsea mereu motive să mă facă să renunț. Munceam și acasă, mai ales noaptea pentru ca a doua zi să bucur femeile cu o abaya sau o bluză brodate delicat. Din gelozie pentru pasiunea mea, soțul mă lovea deseori peste mâini. Mi le strângea, îmi răsucea degetele. În schimb, se bucura când îi veneau bani pe card. Eu trebuia să mă rog de el mereu să îmi dea măcar un shekel.

Am ajuns să fim numite toate trei niște blestemate care ar sta în spatele ghinionului de la serviciu, din casă, din viață.

În fiecare seară verificam înainte de sosirea lui acasă dacă toate sunt în ordine, dacă hainele sunt aranjate, dacă mâncarea nu e prea fierbinte, dacă salata are destulă sare, dacă… Dar degeaba! Oricum găsea un motiv de scandal. Le spuneam și fetelor să strângă jucăriile și să nu iasă din camera lor ca să nu-l supere pe tata. Nu puteam părăsi locuința fără el (acestea sunt legile locului), așa că stăteam cuminți în casă până se potolea el.

Îi plăcea mereu să spună că fetele sunt ale lui. Fetele tatei, rostea el cu mândrie când avea momente de tandrețe. Deși copilele acceptau accesele lui de duioșie, ele se temeau de el. Îl evitau atunci când era acasă, ascundeau de el dorințele lor pentru că acestea îl enervau.

Fetele creșteau și au început să observe că viața noastră devine tot mai insuportabilă. Ele îmi spuneau că vor să meargă în Moldova unde mamele se plimbă nestingherit cu copii lor pe stradă, iar copiii se joacă cu tații lor. Soțul a înțeles aceste apropouri și la un moment dat mi-a spus că nu mai vrea să mergem în Moldova. „Sunt lucruri pe care copiii nu trebuie să le vadă”, a fost replica lui urmată de câțiva pumni în calitate de argumente.

ȘCENARIUL UNEI EVADĂRI ASCUNSE

Ultima dată m-a bătut în aprilie 2021. Eram plină de sânge și amețeam de la atâtea lovituri, dar am reușit să mă închid în camera copiilor. El urla și mă amenința că dacă deschide ușa mă omoară. Nu mai aveam nimic de pierdut. Am făcut câteva fotografii și le-am trimis surorilor mele că să fie la curent cu starea mea. Am avut noroc de ușa care a rezistat bătăilor. Le-am scris că nu mai știu dacă le voi mai putea scrie vreodată…

Am insistat să vină părinții lui sau poliția, dacă vrea să deschid ușa. A ales să fie prezenți părinții. La început soacra arăta un pic de compasiune față de mine, dar era de partea lui, chiar dacă recunoștea că fiul ei este violent. În pofida așteptărilor mele, socrii nu au venit cu nicio soluție, iar el ținea morțiș să rupem orice relație cu rudele mele.

„Timp de mai mulți ani femeia a reușit să mențină o poveste frumoasă despre căsătoria ei în străinătate. Mai târziu a dat dovadă de mult curaj să recunoască în fața familiei că viața ei nu este atât de bună cum părea de la distanță. Pentru o victimă a violenței în familie nu este ușor să recunoască acest fapt, dar ea avut noroc de familia ei, care a reacționat rapid și a fost aproape.

În străinătate sunt alte legi. Există comunități foarte închise care au legile lor nescrise pentru femei, în care acestea nu au niciun drept și este foarte greu să evadeze de acolo. În caz că este prinsă, fugara va fi supusă unor violențe și nimeni nu poate garanta că va rămâne în viață. Femeile ajung să trăiască cu această frică și dacă mai apare și un copil, asta se transformă într-un coșmar.

Cucerirea rapidă și frumoasă, poveștile și luna de pe cer ar trebui să pună în gardă femeile. Ele trebuie să analizeze cât de pregătite sunt pentru o schimbare atât de majoră, să afle mai multe despre viitorul
loc de trai, regulile și realitățile de acolo. Să înțeleagă în calitate de ce merge acolo: soție, trofeu, servitoare, amantă sau fabrică de copii. Cucerea rapidă nu este sănătoasă.

Violența în familie nu ține de etnie, cultură, religie, studii, țară sau vârstă”.

Daniela DABIIJA,
psiholog, Centrul de Asistență și Protecție a Victimelor Traficului de Ființe Umane

După acest incident, în Moldova s-a început pregătirea unei operațiuni de salvarea a mea. Surorile mele au angajat un avocat care să ne scoată de acolo. Planul avea la bază o poveste despre o mătușă care vrea să ne doneze un apartament. Doar patima după bani l-a determinat să accepte o vizită fulger la Chișinău, atât cât să primim apartamentul și să îl vindem.

Între timp, avocata de la Chișinău ne oferea consultații despre cum să procedăm pentru a nu greși în raport cu legea. Eu nu aveam niciun act pe numele fetelor deoarece soțul ținea toate documentele la el. Am găsit o avocată în Israel, care să ne ajute cu perfectarea unor duplicate. Era o perioadă dificilă, în care orice vorbă în plus și orice acțiune nechibzuită ne putea da de gol.

De parcă ar fi bănuit ceva, soțul nu ne lăsa singure în Moldova nici pentru o clipă. A trebuit să mergem pe ascuns la poliție, dar nu am fost ajutate din motiv că violența s-ar fi produs în altă țară. Argumentul că în comunitatea din care am fugit era de neimaginat o astfel de adresare la poliție nu i-a mișcat din loc pe oamenii legii. Acolo m-ar fi așteptat o pedeapsă foarte dură. Ei consideră asta o umilire a familiei din care faci parte. La procuratură mi-au primit plângerea, dar au trimis-o la poliție.

Au fost câteva zile în care am dat dovadă de multă imaginație pentru a ascunde ieșirile noastre în oraș fără soț. El era foarte suspicios și se temea să nu evadăm, dar într-o zi am reușit să fugim.

ALTĂ VIAȚĂ

În data de 16 iulie 2021 ne-am adăpostit la Centrul de Asistență și Protecție a Victimelor Traficului de Ființe Umane. I-am scris că noi plecăm și am închis toate telefoanele. Ne temeam să fim găsite. Nu știu ce ar fi putut face cu noi, dar cred că era în stare de orice. Știam că ne caută, că ne sună, că ne scrie. Îmi povestea sora mea și avocata. El și-a angajat un apărător și au început procesele de judecată. Mă amenința prin avocat că nu am nicio șansă să rămân cu fetele deoarece toate actele sunt la el.
Am avut câteva săptămâni pline de zbucium până am primit documentele copiilor din Israel cu excepția certificatului de căsătorie. În comunitatea soțului acest document reprezintă un contract de înțelegere care nu este recunoscut de statul Republica Moldova. Acum fetele au cetățenie moldovenească și în certificatele de naștere sunt trecute cu numele tatălui.

La Centrul de Asistență și Protecție am stat aproape jumătate de an. Primele câteva săptămâni nu am ieșit din clădire de teamă să fim găsite, urmărite sau răpite. Am avut nevoie de mult timp și de asistența psihologilor pentru a trece peste această frică.

„Din primele discuții cu sora ei am înțeles că femeia locuiește într-o comunitate în care poliția israeliană intră foarte rar. Acolo multe cazuri de violență în familie rămân neelucidate. Am stabilit că va fi nevoie de o strategie bine gândită pentru a nu admite greșeli care pot costa foarte scump: viața sau despărțirea de copii. Asta se întâmplă de mai multe ori cu femei care vor să se despartă de soții agresivi din țări precum Irak, Iordania sau alte state din regiune.

Pentru început, am luat legătura cu Consulatul Republicii Moldova din Israel care mi-a confirmat că este vorba de o comunitate care trăiește după legile ei, iar poliția evită să se implice în probleme sociale apărute acolo. Reieșind din acest răspuns am înțeles că nu pot miza pe ajutorul autorităților, așa că am găsit o altă cale de a interveni. Cunoșteam o avocată din Israel pe care am rugat-o să obțină actele necesare pentru femeie și fetele ei. Singura soluție pentru a le proteja pe ea și pe fete era să ajungă legal în Moldova, de unde să fugă de soțul agresiv.

Problema este că în Republica Moldova ea figurează acum ca necăsătorită, iar în Israel și alte state, care recunosc legile comunității în care a fost femeia, ea rămâne căsătorită din cauză că nimeni nu a solicitat acolo divorțul.

Am mers în instanțele moldovenești, dar soțul a neglijat toate citațiile din Republica Moldova. În schimb el a atacat-o în instanța de la Haga pentru răpire de copii. Din cauza unor probleme tehnice, cererea lui a ajuns prea târziu în judecată, când noi aveam deja un răspuns la solicitarea noastră de a lăsa copiii cu mama în Republica Moldova. Din punct de vedere al jurisprudenței civile dosarul este încheiat, dar femeia va trebui să dea dovadă și în continuare de multă vigilență pentru a-și proteja copiii.

Acum a rămas pe rol dosarul pe cauză penală, care să pedepsească agresorul pentru violență în familie, dar această procedură este foarte complicată în lipsa acestuia.

Multe femei ajunse în comunități străine cu reguli stricte în raport cu acestea se confruntă cu probleme. Ele sunt supuse la violență în familie, iar dacă ajung singure devin vulnerabile deoarece nu sunt protejate. Potrivit legislației locale, copiii vor rămâne cu tatăl, chiar dacă acesta nu are posibilitatea să îi crească, iar mamele nici măcar nu au acces la aceștia.”

Tatiana CATANĂ,
avocată, Centrul de Drept al Femeilor

Teama era menținută de insistențele familiei soțului, care îmi trimitea nenumărate mesaje pe diferite căi. Își cereau scuze pentru cele întâmplate, promiteau că nu se va mai întâmpla, ne declarau prințese. Dar în spatele acestor momeli ieftine și întârziate era mai degrabă o dorință de a se răzbuna, de a mă atrage pe terenul lor pentru a mă nimici.

A urmat o perioadă foarte intensă, în care am trecut prin expertiza psihologică și audieri în instanțele de judecată. Toate acestea ne-au epuizat foarte mult și ne făceau să ne simțim și mai vulnerabile. Timp de un am reușit să trecem prin toate instanțele de judecată și dreptatea a fost de partea noastră. Acum nu ne mai leagă nimic de fostul soț, care a fost un simplu trecător prin viața noastră.

„Când au ajuns la noi, femeia și cei doi copii se temeau să iasă din cameră. Le era frică să fie descoperite și scoase clandestin din țară, să se lase măgulite de fosta familie care le promite protecție. Reieșind din aceste considerente, toate trei au beneficiat de un regim special de cazare. A fost o excepție când cineva s-a reținut la Centrul de Asistență și Protecție jumătate de an, deoarece protocolul prevede maximum trei luni. Din fericire, au reușit să se integreze ușor datorită sprijinului de care au beneficiat din partea familiei și societății.”

Liuba TODICA,
asistent social, Centrul de Asistență și Protecție a Victimelor Traficului de Ființe Umane

Între timp fetele au început să meargă la școală. Le mulțumesc mult angajaților de la CAP pentru ajutorul primit în cele șase luni cât am stat la ei. Acolo ele au învățat limba română, iar eu mi-am recăpătat încrederea în sine și puterea de a o lua de la început.

În toată această perioadă de renaștere a mea, am fost susținută foarte mult de familie atât moral, cât și financiar. Mereu le voi fi recunoscătoare pentru sprijinul care m-a scos din acel infern și m-a readus acasă. Mi-am amintit de o pasiune de-a mea mai veche, brodatul. Centrul de Drept a Femeilor, care m-a asistat din punct de vedere vocațional, mi-a oferit o mașină de brodat. Am reușit să fac mai multe lucrări care îmi oferă un venit suplimentar în timpul liber. Cos prosoape, băsmăluțe, le ornamentez. Măiestria mea a fost observată și de o casă de creație populară unde fac broderie, repar obiecte de îmbrăcăminte vechi și cos altele noi. Am un serviciu.

Am revenit și la muzică. Până a pleca în Israel, cântam pe la nunți. Acum scriu versuri prin care încerc să transmit ceea prin ce am trecut. Istoria pe care am trăit-o în ultimii zece ani a fost o lecție dură pentru mine. Vreau să înțeleagă și alte fete că poveștile sunt bune numai de adormit, nu și de trăit.

„Din primele discuții cu beneficiara, am simțit o dorință de a reuși, avea mai multe scenarii de supraviețuire. Era plină de vocații și cunoștințe care o puteau salva și oferi independență financiară.

Ea se încadra perfect în prototipul femeilor cu copii care trec mai ușor prin perioada post despărțire. Ele sunt nevoite să se implice mai repede în diferite activități pentru a-și căpăta independența financiară. Salvarea a venit dintr-o pasiune mai veche pentru arta populară, brodatul și cusutul iilor. În urma mai multor consultații, am stabilit că o mașină de brodat ar fi o soluție la problemele financiare pe care le avea. Acum lucrul individual îi completează bugetul familiei, pe lângă activitatea de bază la o casa de creație populară unde este apreciată pentru măiestria ei.

Femeia își împărtășește experiența și în cadrul unor ședințe pe care le avem cu beneficiarele centrului. Asta le ajută să socializeze mai bine și să depășească perioada de tranziție de la o căsătorie toxică la o viață independentă.”

Tatiana TIMOTIN,
consilier vocațional, Centrul de Drept al Femeilor

Povestea face parte dintr-o serie de 5 #istoriicareinspira, documentate de CDF în cadrul Proiectului finanțat prin Programul de Combatere a Violenței Domestice în Moldova, susținut cu fondurile Fundației Oak. Programul este implementat în Moldova printr-un parteneriat cu Asociația pentru Relații Comunitare din România.