Ultima plecare înainte de divorț

Poate că ar fi fost mai bine dacă plecam atunci când m-a lovit prima dată. Să-l las singur în camera de cămin, unde martori ne-au fost doar cei patru pereți. Cine m-ar fi crezut că am fost pălmuită? La 18 ani trăiam cele mai frumoase momente din viața mea. Unii chiar ne invidiau. Trecuseră doar câteva săptămâni după logodnă, iar el devenise atât de protector încât nu-l recunoșteam. Îmi plăcea că era galant cu mine, chiar dacă uneori mă deranja că „mă învăța” cum să mă îmbrac.

Era atât de ocrotitor, încât uneori întrecea măsura când îmi cerea să stau mai mult în casă. Eu nu vedeam nimic grav în aceste porniri. Poate așa e un soț iubitor, poate așa își manifestă dragostea, poate așa arată că îi pasă, mă gândeam în mintea mea de fată.

Și părinții mei se mai certau. Era clar că nu se împăcau. Au divorțat până la urmă. Eu credeam că am învățat lecția, că știu cum să protejez. Nu cu violență se menține o familie, îi spuneam de fiecare dată când el striga la mine, mă amenința, ridica pumnul. Credeam că sunt liberă, că pot oricând să pun capăt unei relații toxice. El se calma. Într-un an, ne-am căsătorit. Am plecat la muncă peste hotare.

„ÎNCHIDEȚI UȘA SĂ NU VĂ AUDĂ VECINII”

Toată tinerețea ne-am petrecut-o muncind pentru o casă, în care să se audă voci de copii fericiți. Opt ani am lucrat pentru ca acest vis să devină realitate. Eram prea stresați de realitățile dure care ne înconjurau. Ne mai certam, el mă lovea uneori, eu îl iertam de cele mai multe ori. Eu îl amenințam că plec, el își cerea scuze. Iar în albumul cu amintiri se adunau pagini gri, în care eu îmi acopeream vânătăile de pe față, brațe, spate. Dar cel mai mult mă deranjau urmele pe care le lăsa această relație în suflet. Pe acestea nu le puteam acoperi nici cu cel mai scump fon de ten. Lasă că vom face bani de casă, mă gândeam eu, și pacea va veni și în familia mea.

Am revenit în țară. Casa era gata. Doi copii au umplut locuința cu gălăgia lor, dar el nu s-a schimbat. Mă lovea ca mai înainte. Mă zgâlțâia chiar și atunci când eram cu copiii în brațe. Nu se temea de nimeni. Iar eu devenisem o străină în propria ei casă. Nu aveam nicio susținere din partea nimănui. Nimeni nu știa prin ce trec. Singurii martori la bătăile din casă erau socrii, dar aceștia se limitau la: „Închideți ușa, să nu vă audă vecinii”, „Opriți mașina să nu provocați vreun accident”. Așteptam ca cineva să intervină pentru mine, să îmi confirme ceea ce știam eu, că așa ceva nu se mai poate tolera, că este cazul să plec.

Și am plecat de mai multe ori. Îmi strângeam hainele, luam copiii și mergeam la mama, pe care am rugat o să nu se implice în relația noastră. Voi găsi eu o soluție. El mă suna, insista, îmi trimitea flori, mă convingea să revin pentru binele nostru, pentru binele copiilor. Și eu îl credeam. L-am crezut de nenumărate ori. Și tot de atâtea ori am revenit la el.

Majoritatea femeilor au idealul familiei fericite foarte bine imprimat în imaginația lor și când se despart, se destramă și idealul. Ele revin de fiecare dată la agresor că speranța cu fericirea există și poate fi atinsă, iar agresorul se va schimba și va fi așa cum și-l imaginează ea. Asta este o iluzie, iar după o perioadă de trai în comun se revine la realitatea marcată de violență fizică și psihologică. După ce se despart și recapătă libertate, majoritatea femeilor trăiesc rușinea că nu au reușit să își facă o familie așa cum își imaginează ele.

Este foarte important ca victimele după despărțire să își păstreze stabilitatea emoțională. Atunci când vor ceda ele pot reveni la agresor și să facă multe lucruri pe care le vor regreta. Este important ca ele să înțeleagă că trec printr-o perioadă dificilă, dar că ea poate fi depășită.

Și încă ceva: copiii nu schimbă bărbații. Multe victime îmi spun că erau sigure că el se va schimba după ce vor apărea copiii sau se vor muta la casa lor. Realitățile arată că așa ceva nu s-a mai produs. Niciodată.

Natalia TOMA,
psiholog, Institutul pentru Familie și Inițiative Sociale

Câteva zile ne împăcam. Dar după asta, mai în glumă, mai în serios, el începea: „Ce tiran am mai fost. Ce mult te-am umilit”. Credea că dacă nu am ajuns la spital, asta nu a fost bătaie. „Totul se repară”, spunea el. Iar eu credeam că se referă la comportamentul lui. În realitate, el vorbea despre ochii, coastele, brațele mele. Nici nu avea cum crede altfel. A deprins acest comportament din familie. Avea un tată agresiv, iar mama lui era supusă mereu violenței fizice și psihologice. Ajunsese să fie ignorată și de propriii săi copii. Cine să o înțeleagă pe o străină, dacă ei nu știau ce înseamnă înțelegere și compasiune.

De multe ori mă gândeam că, dacă aș fi rămas peste hotare, viața mea ar fi fost alta. El era atent, aveam mai mult timp să vorbim, să ne înțelegem. Asta îmi dădea speranțe. Dar crizele reveneau de fiecare dată când ne întorceam acasă. Iar el aici se simțea mai bine, așa că am renunțat să mai mergem la muncă peste hotare.

CUVÂNTUL LUI DE SERVICIU

ERA „SCUZE”

Eu am început o mică afacere, iar grijile s-au înmulțit. Casă, copii, business. El devenea eroul zilei dacă se implica în vreo activitate de familie, dar așteptări și pretenții avea ca mai înainte. „În 14 ani nu ai reușit să te înveți să calci o cămașă. Dacă nu reușești, trezește-te mai dimineață. Mare prințesă ești să mergi cu mașina.” Toate aceste observații se terminau cu strigăte și cuvinte urâte, indiferent dacă erau sau nu copiii de față. De fapt, micuții erau mai degrabă folosiți ca un șantaj pentru a mă ține alături de el.

Am trăit 18 ani în depresie. Ultimele discuții cu psihologul au arătat că eu aveam răspunsuri la toate întrebările. Nu am avut doar puterea să iau o decizie și nu am avut parte de susținere pentru a face pasul corect. „Nu e corect să îți păstrezi familia cu orice preț. Când vrei să fii ideală pentru altcineva, riști să plătești cu propria libertate”, este lecția pe care a învățat-o din propriile ezitări.

Ultima dată când m-a lovit, eram cu ambii copii în brațe. Era beat. Când a venit poliția l-a găsit dormind. A doua zi, când a fost sunat de poliție, tot eu am fost vinovată. „Niciodată nu am crezut că propria mea soție mă va denunța la poliție. Mergi chiar acum și retrage cererea”, mi-a zis. Am rămas surprinsă că în tot discursul lui plin de ură nu a găsit niciun cuvânt pentru a-și cere scuze pentru comportamentul său din ziua precedentă. Nu eram pregătită să plec din casă, mi-am retras cererea de la poliție. Mai erau încă două luni de școală și nu voiam să le provoc emoții negative copiilor la sfârșit de an de studii.

N-am știut că ceea ce va urma va fi ultima picătură în paharul cu suferințe. Am fost șocată să aflu din telefonul lui că el mă înșela cu cea mai bună prietenă de familie. Eram amica ei, ne întâlneam des și discutam inclusiv despre viața de familie. Am găsit mai multe fotografii intime. Atunci am înțeles de unde soțul meu cunoștea ce gândesc eu și lua decizii cu un pas înaintea mea. Realitățile descoperite m-au făcut să stau pe antidepresante mai multe săptămâni. Iar cuvântul lui de serviciu era „scuze”. Până la sfârșitul anului școlar mai rămâneau câteva zile. Mi-am strâns lucrurile și am plecat fără ca el să știe. A fost o decizie pe cât de spontană, pe atât de mult așteptată.

După 18 ani de căsătorie am fost nevoită să încep totul de la zero. Copiii merg la altă școală. Eu (re)învăț să locuiesc în aceiași casă cu mama. Dar cel mai important este să fac față insistențelor din partea lui de a începe o altă viață împreună. Mă tem să repet greșelile din ultimii ani. Am avut nevoie de ajutor ca să îl țin la distanță, ca să nu fiu tentată să mă răzgândesc. Mă bucur de curajul care mi l-a dat libertatea mie și copiilor mei.

Nu înțeleg cum a fost posibil să rezist 18 ani într-o familie în care nu am fost iubită niciodată. Ce mă făcea să ezit de fiecare dată când eram gata să plec și de ce reveneam de fiecare dată acolo unde mă aștepta violența fizică și psihologică?

„PREȚUL LIBERTĂȚII MELE”

Am aflat despre Centrul de Drept al Femeilor de la o prietenă. Pentru început am avut nevoie de ajutor juridic pentru a scrie o cerere de divorț și a înțelege cum funcționează sistemul de justiție în raport cu femeile care vor să-și părăsească soțul violent. Procesul de judecată a decurs foarte repede. Singurul impediment a fost faptul că soțul nu îmi dădea certificatul de căsătorie, dar am făcut o copie în baza căreia am depus cererea de divorț. În trei luni am obținut desfacerea căsătoriei și o pensie alimentară pentru copii. Nu am avut mare lucru de împărțit odată ce toate bunurile familiei erau trecute pe numele părinților lui. Prețul libertății mele este cu mult mai mare decât ceea ce aș fi putut obține în urma unui divorț chinuitor cu partajare.

Vorbim cu femeile noastre despre procedura de divorț și celelalte proceduri conexe. Facem planuri și strategii de apărare. În Moldova, legislația procesual civilă permite oricărei persoane să își apere interesele în instanță. Este posibil și realizabil. Tot așa este posibil să apelezi la un avocat în momentul cînd simți că situația se agravează. Ai dreptul să apelezi la un avocat și în timpul procesului.

Orice persoană poate divorța, dar cel mai important este că în instanță nu trebuie să demosntrezi de ce vrei să divorțezi, este suficientă declarația ta că nu mai vrei să trăiești cu acea persoană. Dacă în căsătorie au apărut copii, și ei la momentul solicitării divorțului sunt minori, atunci procedura de divorț atrage după sine și o procedură conexă numită: Stabilirea domiciliului copiilor minori. La această etapă, ai nevoie de confirmări care să ateste că tu, ca părinte îngrijitor, poți asigura un spațiu pentru locuit, o educație nonviolentă, că te implici proactiv în educație, iar copilul își exprimă dorința de a locuit cu tine.

În acest caz, statul percepe doar o taxă – la moment este de 140 lei (40 – divorțul, 100 – stabilirea domiciliului copiilor). Multe femei spun: „Nu am bani suficienți pentru un avocat ca să divorțez, așa că mai rabd și mai adun bani” – și tolerează ani de zile de violență.

Atât timp cât legea nu obligă să apelezi la un avocat, femeia poate iniția procedura de divort de sine stătător, cunoscând informația necesară.

PROCESUL DE DIVORȚ IMPUNE CÂTEVA REGULI OBLIGATORII:
 cerere de chemare în judecată dactilografiată cu indicarea elementelor de fapt și drept, cu mențiunea că procedura prealabilă a fost epuizată
 dovada achitării taxei de stat
 certificatul de căsătorie în original
 dacă urmează să te reprezinți, trebuie să mergi personal să depui cererea
 copiile următoarelor acte: buletinul de identitate, certificatele de naștere ale copiilor și alte confirmări autentificate și contrasemnate: „copia corespunde cu originalul” și semnătura.

Asta-i tot. Dacă se respectă, instanța nu îți poate refuza cererea, chiar dacă nu ai avocat. Vă asigur.

SUNT DOUĂ FORME DE A DIVORȚA: pe cale amiabilă și pe cale judecătorească. Pe cale amiabilă are loc atunci când ambele părți își exprimă acordul. Calea judecătorească – când una din părți nu își exprimă acordul pentru divorț.

O persoană care nu dispune de bani poate solicita un avocat garantat de stat. Multe din femeile care se adresează la noi nu sunt eligibile pentru asistența juridică garantată de stat fiindcă au un venit de peste 5.000 lei. Acest venit, însă, nu este suficient pentru a achita serviciile unui avocat, care costă mult peste această sumă. Astfel, femeile se pomenesc într-un impas. „Să dau acești bani unui avocat contractat sau să cumpăr haine și alimente pentru copii?” Vă dați seama ce aleg femeile-mame.

Din acest motiv, este necesar să vorbim despre această procedură și să încurajăm femeile afectate de violența în familie să meargă în instanță.

Daniela JOSANU,
juristă, Centrul de Drept al Femeilor

Am încercat să îmi continui afacerea la Chișinău. La început eram plină de entuziasm, dar din cauza restricțiilor impuse de pandemie am fost nevoită să mai reduc din activitățile economice pentru a înțelege mai bine cum funcționează piața în capitală. Între timp m-am înscris stagiară la un centru de asistență a victimelor violenței în familie. Am cunoscut mai multe femei cu care mi-am împărtășit experiențele. Tuturor le spun să nu le fie frică și că nimeni nu poate decide în locul lor când vor fi pregătite să scape dintr-o relație toxică. Important este să nu se lase păcălite de timp. Acesta poate juca împotriva lor.

Ca să fiu sinceră până la capăt, vă spun că acum plătesc pentru libertate mea, dar nimic nu se compară cu perioada când îmi era frică să gândesc liber, să acționez așa cum vreau, în final – să port o haină care îmi place. Au fost momente când nu aveam bani pentru facturi. O perioadă am fost susținută de fratele meu. Acum spun că mai am curaj să-mi încep viața din nou și că viața îmi poate oferi alte șanse în locul celor pierdute până acum.

Unele beneficiare ajung la noi foarte sigure pe sine, dar în realitate acestea mai au nevoie de multe abilități de a se orienta pe piața muncii și cunoștințe pentru administrarea unor mici afaceri. În anii de căsătorie alături de un agresor care aplica și violența economică, ele au fost obișnuite să fie conduse, să aibă nevoie de ghidare continuă din partea cuiva. Se întâmplă ca procesul de învățare să îl începem de la scrierea și organizarea unui CV.

Ofertele noastre de abilitare economică sunt variate. Putem să le ajutăm să se înscrie la cursuri de profesionalizare sau obținere a unei meserii, le ajutăm și cu echipamente sau tehnică necesară pentru lansarea unei mici afaceri. Multe sunt dezorientate și au nevoie de mult timp pentru a înțelege ce vor și pot să facă pentru a se asigura din punct de vedere financiar. Cel mai greu le vine tinerelor, în comparație cu femeile care au copii și acceptă mai ușor ofertele noastre de recăpătare a independenței financiare.

Tatiana TIMOTIN,
consilier vocațional, Centrul de Drept al Femeilor

P.S. Ce face el? A fost o perioadă când mă surprindea cu flori și după divorț și recunosc faptul că eram gata uneori să cedez în fața unor promisiuni. Și acum mai tresar când mă sună pentru că nu știu ce va urma, o mână de ajutor sau un șir de reproșuri. Deocamdată încerc să mențin cu fostul soț o relație de prietenie pentru copiii noștri. Îl las să se manifeste ca un tată iubitor și nu îl pun într-o lumină rea în relațiile cu copiii. Poate ei vor avea parte de alte lecții și nu vor accepta violența ca pe o condiție pentru menținerea familiei.

Povestea face parte dintr-o serie de 5 #istoriicareinspira, documentate de CDF în cadrul Proiectului finanțat prin Programul de Combatere a Violenței Domestice în Moldova, susținut cu fondurile Fundației Oak. Programul este implementat în Moldova printr-un parteneriat cu Asociația pentru Relații Comunitare din România.