30 de ani de așteptări

Memoriile unei învingătoare

Angela s-a născut într-o localitate din centrul Republicii Moldova. Timp de 30 de ani ea a trăit cu frică în propria familie, unde era umilită și bătută de propriul soț. „Motivul” – pentru că îndrăznea să gândească și să simtă altfel decât se aștepta agresorul. În această perioadă cel mai mult i-a lipsit susținerea din partea rudelor și a vecinilor. Angela este una din cele 859 de victime ale violenței în familie, care au beneficiat în 2021 de servicii specializate din partea Centrului de Drept al Femeilor.

„Cum să îl dai tu la poliție? Unde s-a mai văzut așa ceva? Eu, cât am fost bătută, niciodată nu mi-a dat în cap să mă plâng la poliție. Te-ai găsit tu să faci așa o rușine pentru familie.” Asta auzeam de fiecare dată de la soacră-mea, când încercam să mă ascund de fiul ei agresiv. Era și ea snopită de către soț. Umbla toată numai vânătăi, întregul sat era martor, dar toți preferau să tacă.

După fiecare discuție cu soacra, eram bătută și mai crunt, semn că au ajuns la el toate văicărelile mele. Începusem și eu să mă împac cu gândul că acestea este destinul meu, crucea pe care trebuie să o duc până la capăt.

Prima dată m-a lovit după o nuntă. Am „greșit” atunci când am acceptat invitația la dans din partea unui băiat. Nu am înțeles gestul, eram prea tânără și nu îmi dădeam seama ce va urma. Apoi am fost obligată să las facultatea, să stau acasă, să cresc copii, să am grijă de gospodărie, să nu ies din casă. Toți acești 30 de ani am trăit viața altcuiva.

Am încercat să fug de mai multe ori la părinți. Mama de fiecare dată se speria de felul cum arăt și nu voiam să o supăr. După câteva zile mă întorceam acasă. Am încercat să implic nașii, dar ei au preferat să mă ignore, să ascundă sub preș toată durerea mea. Uneori mă adăpostea o vecină, dar și ea era în pericol dacă afla agresorul.

„Cu trecerea anilor, abuzul devine din ce în ce mai mare – e tot mai greu să fie controlat și comportamentul victimei. Este nevoie de mai multă frică, iar agresorul va inventa noi motive pentru violență și scuze pentru a menține victima sub control. Se ajunge, uneori, la un fel de gelozie paranoică, la tulburări de comportament care nu se opresc nici la suferință extremă.

Este o falsă așteptare că apariția copiilor în familie va stopa violența. Nu ei sunt cauza agresiunii și nu ei îl vor reseta pe agresor. Unii copii se îmbolnăvesc din cauza relațiilor toxice din familie sau a lipsei de protecție din partea părinților. Ei nu înțeleg neputința mamei și ajung singuri să dea dovadă de lipsă de capacitate de a acționa în situații complicate. Astfel, ei termină prin a evada din familie cu prima ocazie sau își părăsesc, eventual, familia creată imediat ce se vor simți în nesiguranță.

Victima continuă să trăiască o falsă speranță că lucrurile se vor rezolva. Uneori este gata să solicite ajutor, dar din cauza indiferenței celor din jur ea ajunge să se învinovățească și mai mult. Această stare este amplificată de agresor, care îi va pasa întreaga responsabilitate pentru toate problemele cu care se confruntă – că nu tace, că procedează altfel decât se așteaptă el, că îl provoacă. Ea mai continuă să creadă că, dacă se va schimba, atunci și el se va transforma conform așteptărilor ei. Este nevoie de o intervenție din exterior dacă victima ajunge într-un astfel de cerc vicios sau de un eveniment cu un puternic impact emoțional, care să o facă să simtă altfel decât a făcut-o până acum.”

Sergiu TOMA, psiholog, Institutul pentru Familie și Inițiative Sociale

Între timp, pe corp și în sufletul meu, rămâneau urmele geloziei lui. Pe braț m-a tăiat cu un cuțit pentru că am vrut să mă angajez. Urechea o am ruptă după ce mi-a smuls cercelul pentru că mi-am cumpărat o haină nouă. Pe gât mi-a lăsat o urmă de la un ciob de pahar. L-a aruncat în mine pentru că m-am plâns la poliție…

Încet, dar sigur, mă transformasem într-o fantomă care se temea și de propria ei umbră. Nu aveam voie să mă uit în oglindă, să port haina pe care o voiam. El alegea pentru mine: cum gândesc, ce fac, ce spun, ce vreau… Ajunsesem să mă urăsc pentru că nu aveam putere să-l înfrunt, mă simțeam singură și nu vedeam lumina de la capătul tunelului.

Fetele creșteau și era tot mai greu să mă ascund de ele. Îmi era rușine să mă vadă vânătă la ochi sau cu răni pe mâni, dar mai mare îmi era frica să le las singure și flămânde. Plângeam nopțile pe ascuns ca să nu mă vadă nimeni, iar dimineața puneam fața de pernă pe sfoară la uscat.

„Din păcate evenimentele descrise mai sus au avut loc într-o perioadă de transformări la nivel de societate și legislație, care nu întotdeauna acorda atenția cuvenită victimelor violenței în familie. În ultimii ani, legislația națională a fost îmbunătățită și aceste femei beneficiază de mai multă protecție din partea statului. Este important ca ele să anunțe autoritățile despre problemele cu care se confruntă.

Între timp a fost omisă pedeapsa cu amendă pentru violență în familie, care mai degrabă înfuria și mai mult agresorul. În urma modificărilor introduse în Codul Penal, violența în familie se pedepsește cu muncă neremunerată în folosul comunității sau închisoare, în funcție de gravitatea infracțiunii și a leziunilor corporale depistate la victimă. Amenda a fost scoasă și din articolele Codului Contravențional, care se referă la violență în familie, iar infracțiunile ce țin de aceasta sunt pedepsite cu muncă neremunerată și arest contravențional. Acum victimele se pot bucura de o intervenție rapidă a oamenilor legii.

Cu regret, nu întotdeauna aceste prevederi sunt puse în acțiune, mai ales în localitățile rurale, unde polițiștii se cunosc cu majoritatea consătenilor. Din cauza unor relații de amiciție cu agresorii, oamenii legii ezită să aplice legislația și mușamalizează cazurile de violență în familie. Experiența mea de avocată arată că uneori victima este acuzată că a provocat scandalul și trimisă acasă în loc să i se ofere protecție. La oraș situația diferă, polițiștii sunt mai deschiși să ajute victimele și pot referi cazurile unor centre specializate, cum ar fi și Centrul de Drept al Femeilor, cu solicitarea de a li se efectua o evaluare psihologică atunci când este o bănuială de un abuz psihologic din partea agresorului sau de acordare a unui ajutor juridic.”

Tatiana AGACHI, avocată, Centrul de Drept al Femeilor

Degeaba am crezut că fetele nu observau că eram bătută și batjocorită. Acum, peste ani, îmi povestesc cum mă ascundeam în pod, cum fugeam noaptea în grădină, cum îmi sângerau buzele, cum purtam basmaua pe ochi să nu îmi vadă vânătăile.

Când prindeam la curaj sau nu mai puteam să suport umilințele mă adresam la poliție, chiar dacă știam că după vizita lui la sector mă așteaptă o nouă bătaie. Cu toate acestea mai speram că poate dau acolo peste un om bun, care să îl facă să înțeleagă că nu e frumos să îți bați soția, că poate îl învață cineva că nu poți face o casă bună cu cel pe care îl batjocorești, că poate îl sperie cu legea. Nu a fost să fie. Poliția îl amenda și mi-l trimitea acasă și mai furios. Eram bătută pentru plângere și lăsată fără bani pentru că, spunea el, din banii mei a plătit amenda la stat.

Singurele momente liniștite în casa noastră erau perioadele când mergea la muncă la Moscova. Ne bucuram împreună cu fetele de orice moment, râdeam împreună și chiar cântăm uneori. Nu aveam niciun leu în casă, dar noi eram fericite. Lipsa banilor nu era ceva nou pentru noi. El a fost mereu cel care îi număra și împărțea. Nu mă lăsa să lucrez pentru că, spunea, el aduce banul în casă. În lipsa lui, vindeam vara vișine, cireșe, caise și ce mai aveam prin grădină. Era greu, dar cel puțin nu știam de frica nimănui.

Când revenea din străinătate, începeau din nou reproșurile. Rar a fost să nu îmi dea o palmă în prima zi după sosire. Între timp, casa a devenit o povară care mă lega de el. Am început să îmi dau seama că am pierdut o viață încercând să-mi demonstrez că oamenii se pot schimba, că mai e nevoie de un pic de răbdare, că încă nu a venit timpul să renunț. Iar viața devenea tot mai insuportabilă.

30 de ani am trăit cu frica să mă omoare, iar în ultimii ani îmi era frică să îl omor eu.

Într-o seară, ne uitam cu fata cea mai mică la televizor. După pași l-am cunoscut că este enervat și că ne așteaptă un nou scandal. Nu am greșit cu această presimțire. A început să strige, să dea cu pumnii în pereți, apoi în mine. Așa și nu am înțeles de ce era supărat. După ce s-a mai potolit, fata mi-a spus ca a înregistrat tot scandalul pe telefon și că ar fi bine să sunăm la poliție.

Echipa de intervenție a sosit la timp, iar el s-a ales cu ordin de restricție pe care nu l-a respectat. A urmat o amendă. Apoi alta. Apoi o ordonanță de protecție.

„Cazul confirmă teoriile care susțin că victima violenței în familie are nevoie de o întâmplare ieșită din comun ca să o facă să gândească altfel. Fie că este vorba de un act de violența așa cum nu a mai cunoscut, fie de o schimbare care să o convingă că toate eforturile și așteptările ei de până acum au fost în zadar. Vreau să cred că anume înregistrarea făcută de copil a fost acel moment de răscruce, care a pus capăt unei relații toxice. Femeia a înțeles că nu poate merge mai departe.

Intervenția din exterior, așa cum este ea, cu toate defectele care sunt semnalate din teren, a fost un semnal pentru victimă că nu este ea vinovată pentru ceea ce i se întâmplă. Sistemul i-a spus clar cine este agresorul și că el trebuie să plece. Este un mesaj psihologic, care a făcut-o să înțeleagă că mai departe depinde de ea ce va alege: să rămână alături de agresor sau să își reia viața fără acesta.

Ordonanța de protecție ajută victimele să trăiască altfel și ele încep să vadă lumea fără frică și umilință. Dacă, în această perioadă, femeile reușesc să se descurce singure, atunci ele pot să rupă definitiv relația cu soțul agresor. Procesul nu este unul ușor, dar astăzi există foarte multe servicii care le pot ajuta să își refacă viața cu demnitate.”

Sergiu TOMA, psiholog, Institutul pentru Familie și Inițiative Sociale

• Ordinul de restricție de urgență este un act procesual, care se emite de polițistul de sector sau un alt agent constatator din cadrul poliției pentru un termen de zece zile. Prin intermediul acestuia agresorul este obligat să părăsească locuința pentru zece zile și să nu se apropie de victimă și de copiii acesteia.
• Ordonanța de protecție instituie aceleași măsuri doar că este emisă de către instanța de judecată și este valabilă pentru un termen de până la trei luni. Aceasta poate prevedea un șir mai larg de măsuri impuse agresorului, cum ar fi distanța fața de victimă sau locul aflării acesteia sau copiilor ei (casă, grădiniță, școală, loc de muncă etc.), interzicerea convorbirilor telefonice sau prin mesaje. Ordonanța de protecție poate obliga agresorul să efectueze un curs de reabilitare la psiholog pentru reducerea comportamentului agresiv.

Trei luni, cât am fost în casă doar eu și mezina, mi-am dat seama că se poate și altfel. Fără el. Era clar că nu mai puteam trăi doar cu ordonanțe de protecție și odine de restricții. Venise timpul să fac un pas în afara acestui cerc vicios.

Aveam nevoie de ajutor și o angajată de la poliție mi-a dat un număr de telefon. La Centrul de Drept al Femeilor am aflat pentru prima dată că femeile au dreptul la o viață decentă și fără frică. După 30 de ani de calvar, aproape că uitasem că se poate și altfel discuta cu mine, că merit mai mult decât am primit într o căsătorie, că sunt om. Această susținere mi-a dat curaj să merg mai departe. Am ales să divorțez și nu regret acest pas.

„În urma scandalului cu mai multe lovituri cu pumnii și de perete, victima a decis să apeleze la poliție. Oamenii legii au eliberat un ordin de restricție de urgență. Deși a fost înlăturat din locuință, agresorul s-a întors mai târziu acasă. În baza acestor acțiuni, a fost intentat un proces contravențional pentru nerespectarea ordinului de restricție de urgență și i-a fost aplicată o amendă de trei mii de lei.

Femeia s-a adresat la Centrul de Drept al Femeilor unde a fost ajutată să completeze o cerere pentru obținerea unei ordonanțe de protecție pe un termen de trei luni. Beneficiara a mers în instanță și a obținut această protecție care i-a oferit posibilitatea să analizeze situația și să ia o decizie pentru desfacerea căsătoriei. CDF i-a acordat asistență primară la redactarea cererii pentru instanța de judecată, în care s-a solicitat desfacerea căsătoriei, stabilirea domiciliului minorului cu ea și încasarea unei pensii alimentare până la vârsta de 18 ani din contul tatălui. Instanța de judecată i-a dat câștig de cauză reclamantei.”

Tatiana AGACHI, avocată, Centrul de Drept al Femeilor

Între timp, trei din fetele mele s-au căsătorit, iar eu am rămas cu mezina. Locuim împreună și ne bucurăm că putem respira liber, fără să ținem cont de supărările cuiva. Mi-am găsit un loc de muncă și sunt fericită că am banii mei după o viață trăită pe datorii în propria casă. Fetele m-au ajutat să trec peste momentele grele din trecut și mi-au dat încrederea în ziua de mâine. Iar eu nu mai vreau să revin la ziua de ieri, oricâte promisiuni mi se fac și indiferent de ofertele care mi se aduc.

„Cazul a ajuns la abilitare economică la Centrul de Drept al Femeilor în urma unei intervenții din partea avocatei după stabilizarea situației. Dincolo de soluționarea problemelor de angajare în câmpul muncii, a mai fost nevoie și de orientarea vocațională a minorei aflate la întreținerea beneficiarei. Consilierea s-a focusat pe soluționarea în complex a provocărilor. A fost nevoie de mult timp pentru a găsi soluții care să se potrivească așteptărilor și abilităților acestora. Un specialist în abilitare economică niciodată nu ia o decizie pentru beneficiare. Ele trebuie să înțeleagă singure ce pot face și de ce au nevoie pentru a se descurca într-o nouă postură. Noi doar le ghidăm și oferim asistența pentru a se orienta și mai bine.

Acum femeia este angajată într-o structură neguvernamentală în calitate de persoană care face curățenie, iar minora urmează cursuri de frizeră, după ce a făcut ghidare în carieră prin intermediul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă. Eu cred că ambele au abilități foarte bune și în scurt timp vor reuși să se afirme în câmpul muncii pentru a se bucura de mai multă independență economică.”

Tatiana Timotin, consilieră orientare vocațională, Centrul de Drept al Femeilor

După doi ani în care am reușit să iau viața de la început, mă adresez tuturor femeilor care au avut de suferit în familie. Nu vă lăsați păcălite de promisiuni deșarte. 30 de ani am așteptat aceste schimbări. Mereu eu eram cea vinovată pentru palmele pe care le primeam. El rămânea doar cu regretele și făgăduința că nu se va mai întâmpla. Acest om nu se va schimba niciodată. Nu lăsați să treacă viața pe lângă voi pentru niște speranțe deșarte alături de un om care nu vă merită. Poți începe mereu viața de la capăt. Important este să vrei asta.

Povestea Angelei face parte dintr-o serie de 5 istorii care inspiră, documentate de CDF în cadrul Proiectului finanțat prin Programul de Combatere a Violenței Domestice în Moldova, susținut cu fondurile Fundației Oak. Programul este implementat în Moldova printr-un parteneriat cu Asociația pentru Relații Comunitare din România.