Please ensure Javascript is enabled for purposes of website accessibility

Consiliere specializată – 080080000 (apel gratuit)

Documentul care mi-a schimbat viața

Începuse războiul în Ucraina, iar eu eram în căutarea unui adăpost. Am telefonat pe la mai multe aziluri, centre pentru susținerea victimelor violenței în familie și toate erau pline cu refugiați. „Sunați peste câteva zile, poate se eliberează vreo cameră”, auzeam în receptor și asta mă făcea să disper. Aveam nevoie de un colț în care să mă retrag cu un copil speriat de bătăi, înjurături și amenințări chiar în acel moment. Nu puteam aștepta.

Soțul meu era peste hotare și urma să se întoarcă de pe o zi pe alta. Hotărâsem că a venit momentul unei despărțiri definitive. Nu mai puteam tolera violența și consumul de alcool care a devenit normă în casa mea. Am început să caut ajutor online și am aflat despre Centrul de Drept al Femeilor (CDF).

A fost pentru prima dată în ultimii zece ani când cineva m-a ascultat, m-a înțeles și m-a ajutat. Legea era de partea mea și eu aveam toate șansele să ies învingătoare din această cursă. Important era să mi-o doresc. Și eu voiam asta din tot sufletul.

Acasă am completat o cerere de divorț și am dus-o la judecătorie. Nu am avut nevoie de avocat, nici bani nu aveam pentru acest serviciu. Mi-a fost de ajuns discuția de la CDF unde am fost informată cum să procedez, ce acte să prezint, de ce extrase de la poliție am nevoie. Acestea nu-mi lipseau – în ultima vreme apelam des serviciul 112 pentru „a-l liniști”.

Ședința de judecată a fost stabilită pentru luna aprilie. El nu s-a prezentat. Doamna judecătoare l-a sunat și l-a anunțat despre cerere. Am auzit în receptor că nu este de acord și că el singur va decide când să divorțeze, fără intermediari. Nu a venit nici peste o lună, așa că instanța a pronunțat decizia de divorț în lipsa lui. Din 16 mai 2022 suntem oficial divorțați.

În conformitatea cu legislația procesual civilă, în acțiunile civile cum sunt: divorț, stabilirea domiciliului copiilor, încasarea pensiei de întreținere a copiilor minori, nu este obligatoriu să fii reprezentată de un avocat. Totuși, este nevoie să ai unele cunoștințe juridice pentru a putea întocmi cererea, a pregăti pachetul de documente, a-l depune în instanță și a fi prezentă în ședințele de judecată, și a fi pregătită moral pentru asta.

În acest caz, procedura de divorț a decurs repede, iar Ana a putut merge în instanță să își apere drepturile singură. A dat dovadă de mare curaj, iar noi am susținut-o și am informat-o din punct de vedere juridic. Am fost cu ea de fiecare dată când avea întrebări, i-am explicat fiecare pas pe care trebuie să-l parcurgă și care vor fi consecințele. Știu că s-a simțit încrezută în sine. Să-ți cunoști drepturile tot timpul crește încrederea în forțele proprii.

Acest proces a decurs relativ simplu și iată de ce:

Soțul ei nu a manifestat mare interes în proces, nici măcar nu a participat la ședință. Nu a prezentat referință la proces, nu a fost reprezentat de un avocat. În fine, nu a depus nici o solicitare reconvențională. Și asta a dat acestui proces mai multă simplitate.


Îmi aduc aminte că, la început, când pregăteam pachetul de documente, Anei îi era frică, pentru că el anterior a amenințat-o că va rămâne fără copii. I-am propus să depună cererea în instanță și i-am explicat că, dacă apare acest risc, are dreptul să amâne ședința. Apoi, la următoarea ședință, va putea veni cu un avocat pentru a fi reprezentată profesionist.

Dar acest risc nu a intervenit și totul a decurs bine. Sunt multe cazuri de genul dat și noi încurajăm femeile să își cu noască drepturile și să se reprezinte mai ales dacă sunt așa circumstanțe ca cele menționate mai sus.


Daniela JOSANU,
juristă, Centrul de Drept al Femeilor

AM CREZUT CĂ ÎL POT SCHIMBA

Chiar dacă locuiam în același sat, am făcut cunoștință pe o rețea de socializare. El mi-a scris. Eu eram studentă la medicină, iar el lucra în Rusia. Asta a fost acum zece ani, în septembrie. Prima dată ne-am văzut peste o lună, iar pe 13 decembrie am fost prezentată familiei. În avalanșa de emoții, nici n-am înțeles când ne-am logodit și când am jucat nunta. Totul s-a întâmplat prea repede…

Acum, când mă gândesc la graba cu care am fost măritată, înțeleg că ai lui s-au temut că o să mă piardă când îmi voi da seama pe cine iau și voi renunța la căsătorie. Ei știau că el consuma alcool și că este uneori de necontrolat.

Abia mai târziu am observat patima lui pentru băutură, dar m-am gândit că voi avea timp să îl modelez așa cum îmi place mie. Simțeam că am capacitățile acestea, dar nu a fost să fie.

Prima dată când a țipat la mine eram într-un local din sat. Am îndrăznit să-mi spun părerea în timpul unei discuții. M-a privit cu ochi turbați și mi-a spus să închid gura. Eram șocată, dar m-am gândit că poate nu este cazul să exagerez.

Din experiența mea de psihologă, fiecare a cincea femeie găsește resurse de a rupe cercul violenței în familie, chiar dacă mai greu și cu întârziere. Victimele violenței în familie au nevoie de susținere și încurajare din partea unor persoane în care ele au încredere.

Problema lor este că nu cred că acești oameni există. Pentru a depăși această frică, multe dintre ele trebuie să treacă peste niște stereotipuri și prejudecăți cu care au trăit mai mulți ani: că nu se vor descurca singure, că orice copil are nevoie neapărat de un tată, că va fi afectat de divorț și multe altele. Agresorii au grijă să cimenteze aceste prejudecăți prin violență.

În realitate, femeile demult își câștigă singure existența. Uneori îl mai întrețin și pe agresor. Iar în comparație cu emoțiile pe care le poate provoca un divorț, suferința cauzată de violența zilnică este mult mai mare.

Femeile prind la curaj când văd că lucrurile pot fi altfel decât și le au imaginat până atunci. De aici vine și motivația interioară de a face schimbarea și de a rupe lanțul violenței din familie.

Gabriela POPENCO,
psihologă, Institutul pentru Familie și Inițiative Sociale

De fiecare dată când se întâmpla să mă înjure, să strige la mine sau să mă bată, eu eram cea vinovată. El mă lovea, iar pe mine mă mustra conștiința. „Doamne, oare cu ce am mai greșit”, mă gândeam și încercam să găsesc un răspuns pentru a nu mai repeta greșeala. Iar explicațiile erau de fiecare dată altele și niciodată nu coincideau cu motivele pentru care primeam un pumn.

Mă învinuiam că am stat prea mult cu o colegă, pentru care am primit două palme. Aveam remușcări pentru că eu am o facultate, iar el nu. Mă simțeam vinovată că eu am un loc de muncă, iar el e șomer. Îmi asumam greșeala chiar și atunci când rămâneam cu fața vânătă mai multe zile la rând pentru că am uitat să îl felicit de Crăciun, iar el s-a supărat, a răsturnat masa și m-a bătut. Eram gata să găsesc motive nenumărate fără să observ cel mai important lucru: pur și simplu era un agresor.

Gospodăria era mai mult pe umerii mei. El pleca în fiecare dimineață la serviciu mai mult ca să bea pe undeva. Mereu găsea un motiv de a sărbători, iar când nu avea chef de muncă putea sta acasă și câteva zile. Mai târziu am aflat că și la serviciu se ducea beat și dormea pe șantier. Eu am fost cea care am insistat să meargă la muncă peste hotare. Mai mult ca să ne ofere liniște în casă, că bani oricum nu prea aducea.

Dragostea mea pentru el nu avea margini. Angajamentul meu de a-i fi alături și de a-l ajuta mereu, dorința mea de a-l modela și a-l face mai bun dădeau mereu greș. L-am dus la studii ca să obțină o profesie – fără niciun folos. I-am găsit un aparat auditiv scump pentru a-i reduce din surditate – degeaba. I-am plătit o operație – nimic. Am vrut să-l duc la dezalcoolizare – a refuzat.

ERA SOȚUL MEU,

CUM SĂ-L IA LA INCHISOARE?

Prima dată am chemat poliția când eram în concediu de îngrijire a copilului și locuiam la mama în sat. Venea beat și făcea scandal. Polițistul mi-a promis că va discuta cu el și cu rudele lui fără să întocmească vreun proces verbal. Nu s-a mai întâmplat nimic atunci. Nu am insistat nici eu.

Eram mereu înjosită fizic, verbal și psihologic. De foarte multe ori mă amenința și îmi spunea că nu mă omoară doar pentru că nu vrea să facă pușcărie. A ajuns să nu îmi permită nici să mă machiez. Mă acuza de infidelitate de fiecare dată când îmi vopseam unghiile sau îmi făceam părul. La un moment dat am cedat, oricum eram căsătorită și nu mai aveam nevoie de atenția celor din jur.

Devenisem o umbră. Nimeni nu mă mai observa. Odată am fost bătută în casa părinților lui. Strigam, plângeam, el înjura. Nu a intervenit nimeni, chiar dacă știam că sunt în camera de alături. Am plecat acasă pe jos desfigurată de pumnii lui, dar mai mult distrusă de indiferența celor din jur.

Mai târziu, în urma unei bătăi crâncene, am obținut un ordin de restricție care nu a fost respectat. După care a urmat o ordonanță de protecție, dar el nu se lăsa dus din casă. Eu nu am anunțat poliția pentru că mă temeam să-i deschidă dosar penal și să îl ia la închisoare. Scopul meu era să îl avertizez că și eu pot să mă apăr, să învețe minte, nu să-i distrug viața. Îmi aduc aminte cum stătea la judecătorie palid și plângea. M-am speriat atunci și nu am vrut să merg mai departe…

Cum să fie judecat și băgat la pușcărie? Consideram asta o trădare din partea mea. Era soțul meu, alegerea mea și credeam că era și vina mea că se comporta violent. Am crezut așa până în primăvară. După divorț am înțeles că am greșit crezând că îl voi putea schimba. Acum vreau să mă ajut pe mine, să recuperez anii umbriți de suferință.

DIVORȚUL

NU ESTE DOAR O SIMPLĂ HÂRTIE

Am aflat că a revenit din străinătate de la mama mea care l-a văzut în sat. Prima întâlnire după divorț a fost exact așa cum mi-am imaginat-o. A venit beat mort și a început să mă amenințe. Striga și dădea din mâini în fața mea. Avea și o sticlă de bere. Am solicitat serviciul 112, dar am fost refuzată din cauză că nu fusesem agresată. Am insistat să vină cineva și că nu e cazul să fiu tăiată pentru ca poliția să reacționeze. Într-un final au sosit doi polițiști care au discutat scurt cu el fără să întocmească vreun proces verbal. După ce au plecat, el a venit din nou la ușă. Am solicitat din nou intervenția poliției. Oamenii legii m-au învinuit indirect că eu aș fi cea care îl provoc. Totuși, l-au luat cu ei și nu l-am mai văzut ceva timp. Am trecut de mai multe ori pe la sectorul de poliție ca să mă interesez ce s-a întâmplat, dar nu am primit niciun răspuns.

Între timp, am început să mă redescopăr. Aveam mai mult timp liber pentru mine și copil. Îmi era frică, nu știam ce va urma, cum îmi voi aranja viața. Înțelegeam că nu mai vreau să fie ca înainte, dar și viitorul mă speria. Încet, nesigur am început să ies din cetatea mea. Am participat la instruiri, la activități organizate de diferite asociații neguvernamentale. Se iveau tot mai multe oportunități, era nevoie doar de motivație și încrederea că voi reuși. Cu ajutorul Centrului de Drept al Femeilor, am lansat o mică afacere – un cabinet de masaj. Mi-am adus aminte de lecțiile din studenție și acum, pe lângă activitatea de bază la o instituție medicală, prestez și servicii de masaj terapeutic. Înțeleg că nu e o activitate ușoară, dar îmi păstrez optimismul.

Cât despre fostul soț, în urma unui curs de dezalcoolizare a decis să nu mai bea. Asta mă face și pe mine mai liniștită. Sâmbăta scoate copilul la plimbare și eu mă bucur că se simt bine împreună. Deocamdată a evitat să discutăm despre divorț, dar eu simt că el crede în continuare că acesta este doar o simplă hârtie, cum mi-a spus odată. Pentru mine însă este un document care mi-a schimbat viața și nu cred că mai este cale de întoarcere spre coșmarul din trecut.

Femeia aceasta avea toate abilitățile la ea. Pe lângă studiile de medic, ea avea și cursuri de maseuză și chiar o diplomă. Acesta a fost doar un început bun. Mai târziu am descoperit la ea calități de luptătoare: perseverență și sârguință.

Ea a participat la mai multe training-uri despre cum să își deschidă o afacere și a obținut o patentă pentru a presta servicii de masaj. În cadrul proiectului de abilitare vocațională, am ajutat-o să își amenajeze cabinetul cu o masă specializată, un dulap și mai multe ustensile necesare practicării masajului. Deocamdată nu poate renunța la funcția pe care o are, dar asta arată cât de calculată este. Cu siguranță va reuși să câștige bani și din propria afacere.


Tatiana TIMOTIN,
consilieră vocațională, Centrul de Drept al Femeilor

Povestea Anei face parte dintr-o serie de 5 #istoriicareinspira, documentate de CDF în cadrul Proiectului finanțat prin Programul de Combatere a Violenței Domestice în Moldova, susținut cu fondurile Fundației Oak. Programul este implementat în Moldova printr-un parteneriat cu Asociația pentru Relații Comunitare din România.

Alte noutăți

Anunțăm concurs pentru selectarea unei companii de comunicare și organizare de evenimente

Anunțăm concurs pentru selectarea unei companii de comunicare și organizare de evenimente

Vezi mai mult
CDF anunță concurs de selectare a unei companii de audit care va efectua auditul financiar general al organizației

CDF anunță concurs de selectare a unei companii de audit care va efectua auditul financiar general al organizației

Vezi mai mult
Fără acordul meu nu e contentul tău: UNFPA lansează „bodyright – o mișcare împotriva violenței digitale. Interpreta Dara – Ambasadoarea campaniei

Fără acordul meu nu e contentul tău: UNFPA lansează „bodyright – o mișcare împotriva violenței digitale. Interpreta Dara – Ambasadoarea campaniei

Vezi mai mult
30 de ani de așteptări

30 de ani de așteptări

Vezi mai mult